În cadrul acestei orientări teoretice, cu mai multe şcoli fundamentale, se acordă o importanţă cu totul excepţional factorului economic în evoluţia relaţiilor internaţionale. În disciplina teoria relaţiilor internaţionale, această orientare poartă diferite denumiri în funcţie de autorii care abordează problematica în cauză : “neorealismul”; ” neorealismul instituţional”;” neorealismul sistemic”; “funcţionalism structural”, “teorie dinamică a sistemului mondial” sau “teoria globalistă ”.Reprezentanţii de seamă ai acestei teorii consideră axiomatic că toate sistemele sociale au, între altele, un subsistem politic în care un rol central îl joacă problema conducerii. “Şcolile” acestei orientări se concentrează asupra schimbării ciclice a hegemoniei în sistemul mondialde state, introducând conceptul de “mare putere hegemonică”. Acest stat, hegemonic, impune ordine în relaţiile internaţionale fără a recurge la cuceriri, exercitând o conducere “benignă” a sistemului. Logica implicită acestei orientări teoretice impune ca sistemul mondial să aibă un lider şi, în consecinţă, să existe un mecanism de selecţie a acestuia.
O trăsătura definitorie a acestui curent, este introducerea în investigaţie a datelor rezultate din evoluţia sistemului mondial de state de la sfârşitul evului mediu, aşadar pe o perioadă de aproape o jumătate de mileniu.
Kenneth Waltz şi Teoria politicii internaţionale.
Dacă există vreo lucrare în domeniul disciplinei relaţiilor internaţionale, care să poată fi comparată cu “Politics Among Nations” de Morgenthau, atunci conform lui Stefano Guzzini, aceasta este “Theory of International Politics” a lui Kenneth Waltz.
Morgenthau a avut un rol paradigmatic în instituirea unei discipline autonome a relaţiilor internaţionale. Waltz a avut acelaşi statut pentru apărarea independenţei disciplinei, care fusese ameninţată datorită potenţialei prăbuşiri a graniţelor sale şi a exploziei programelor sale de cercetare. Teoria lui Kenneth Waltz se bazează pe o serie de dihotomii, reminiscenţă a disputei realism- idealism, dar, deşi a făcut tot ce a putut pentru a-i corecta pe aceşti realişti care şi-au menţinut teoretizările cât mai aproape de practica diplomatică (Aron, Hoffmann, Kissinger), propria sa perspectivă ştiinţifică nu reuşeşte să depăşească dificultăţile de care s-a lovit Kissinger. Cu toate acestea el şi-a propus să înlocuiască gândirea realistă cu o teorie solidă neorealistă.
Waltz a prezentat, în 1959, cele trei imagini clasice care stau la baza înţelegerii războiului: războiul îşi are originea fie în natura umană, fie în tipul regimului din interiorul statului, fie în caracteristicile sistemului internaţional. El era adeptul celei de-a treia imagini, cea internaţională, iar în 1979 a revenit asupra acestei convingeri.
Disciplina se eliberase de prima imagine, care prezenta natura umană ca sursă a războiului. De aceea Waltz şi-a concentrat atacurile asupra acelor teorii din disciplina relaţiilor internaţionale care se bazează pe a doua imagine, adică acele teorii care pun la baza înţelegerii cauzelor războiului, şi în general ale evenimentelor, internaţionale atributele statului.
Waltz defineşte o structură prin trei caracteristici principale. Prima, un sistem este fie ierarhic . Ceea ce distinge în mod paradigmatic sistemul internaţional de alte sisteme şi ceea ce conferă acestei structuri internaţionale forţă cauzală este caracterul său anarhic.
A doua caracteristică, din moment ce sistemul internaţional este anarhic, fiecare stat trebuie să aibă singur grijă de toate funcţiile sale esenţiale : nu există o diviziune a muncii în cadrul sistemului mondial al guvernării. Astfel spus, funcţiile sunt diferenţiate doar în cadrul sistemelor ierarhice, cum sunt statele, dar nu şi în sistemul internaţional.
A treia caracteristică pentru analiza internaţională actuală este faptul că o structură este definită de distribuţia capacităţilor între unităţile sale. Astfel, sistemele urmează să fie diferenţiate după numărul polilor puterii între care are loc competiţia internaţionlă.
Punctul în care neorealismul diferă de realism este metodologia şi concepţia despre sine. Cu toate că în 1959, Waltz şi-a expus punctul de vedere într-o discuţie filozofică, douăzeci de ani mai târziu aceleaşi idei sunt derivate dintr-o definiţie a sistemului internaţional modelată după concepţia neoclasică a pieţei economice. Încă o dată, a treia imagine ia intenţionat o turnură ştiinţifică, de data aceasta referindu-se la modelul economic.
În teoria relaţiilor internaţionale, una dintre problemele importante este aceea dacă aşa – numitul neorealism structural al lui Waltz este într-adevăr legat de un model individualist, ceea ce a provocat o dispută majoră între diferiţi analişti (Hollis şi Smith versus Ashley şi Wendt).
Dacă structuralismul este definit la nivel de cauzalitate, atunci partea sistemică a teoriei neoclasice ar putea fi numită structuralistă, deşi structura mai degrabă limitează acţiunile posibile decât cauzează în mod direct comportamentul. Totuşi dinamica acestei structuri este rezultatul neintenţionat al acţiunilor individuale, şi nu a regulilor sistemice. Până la urmă, anarhie înseamnă, în accepţiunea lui Waltz, exact faptul că nu există nimic deasupra statelor .
În acest fel, sistemul nu este în mod necesar mai mult decât suma părţilor sale. Altfel spus, părăsind modelul funcţionalist în favoarea modelului de echilibru al pieţei, teoria este la bază individualistă, nu holistică. Din moment ce structuralismul şi holismul sunt termeni folosiţi adesea unul în locul celuilalt, este mai bine, probabil, să ne referim la Waltz ca la un realist sistemic şi nu structural.
Contribuţia definitorie a neorealismului este folosirea sistematică a economiei ca model explicativ pentru disciplina relaţiilor internaţionale. Aceasta înseamnă că Waltz s-a folosit atât de teoria pieţei, cât şi de modelul actorului raţional, uzual în abordarea bazată pe teoria jocurilor şi în cea mai mare parte a literaturii consacrate regimurilor. Din acest motiv în ultima perioadă au fost integrate idei din gândirea realiştilor tradiţionali şi a liberalilor.
Waltz consideră că scopul fundamental al statelor nu este maximizarea puterii, ci realizarea sau maximizarea securităţii. Cu toate acestea el afirmă că : “Statele, sau cei care acţionează în numele lor, încearcă în moduri mai mult sau mai puţin adecvate să se folosească de mijloacele disponibile pentru
a-şi atinge ţelurile propuse . Aceste mijloace se împart în două categorii : eforturi interne (de a creşte capacitatea economică, de a spori forţa militară, de a dezvolta strategii potrivite) şi eforturi externe ( de întărire sau lărgire a propriilor alianţe sau de slăbire şi îngrădire a alianţelor potrivnice)” . Aceasta înseamnă că sporirea puterii este într-adevăr doar un mijloc, în vederea altor scopuri, dar un mijloc inevitabil. Teoria sa asupra balanţei puterii este derivată din motivaţiile (securitatea) şi acţiunile (îmbunătăţirea poziţiei din punct de vedere al puterii) asumate . Dinamismul economiilor de piaţă provine în parte din dorinţa actorilor de a-şi îmbunătăţii poziţia şi de a trage foloase fie şi doar temporar, de pe urma distrugerii monopolului.
În vreme ce economia neoliberală şi analogia cu piaţă presupun economiile de piaţă în care există monedă, relaţiile de putere sunt comparabile, în cel mai bun caz, cu relaţiile de schimb în natură. Cu alte cuvinte, faptul că relaţiile internaţionale nu pot prelua cadrele neoclasice de analiză, se datorează unor probleme conceptuale, care provin din aceea că disciplina relaţiilor internaţionale nu a reuşit să dezvolte un schimb comparabil cu cel din economie, şi nu din încetineala intelectuală sau cercetărilor din acest domeniu.
Analogia neoclasică cu piaţa pe care o propune Waltz nu a adus nici o contribuţie la problema tradiţională a transformării studiului practicilor realiste într-un discurs ştiinţific şi într-o teorie predictivă. Într-adevăr, diferenţa esenţială dintre schimbul economic şi cel politic subminează bazele acestei analogii, pe care se întemeiază neorealismul său.
Lucrarea “Teory of International Politcs” a oferit o mult dorită limitare a agendei de cercetare în explozie şi o binevenită legitimitate a disciplinei relaţiilor internaţionale. La fel de importantă a fost şi încercarea de a distinge politica internaţională de celelalte sectoare ale sistemului internaţional.
Kenneth Waltz a propus o definiţie a sistemului politic internaţional centrată pe stat . “Structurile internaţionale se definesc pe baza unităţilor politice fundamentale dintr-o epocă, fie că sunt oraşe – stat, imperii sau naţiuni ”. Astfel că, în opinia sa, în prezent nu există o altă unitate politică ( internaţională) esenţială în afară de stat. Şi invers, structura sistemului politic internaţional este definită prin ceea ce fac statele (de aceea războiul şi diplomaţia sunt manifestările centrale ale politicii internaţionale)
“Şcoala” lui Robert Gilpin : stabilitatea hegemonică
Premisele teoretice ale acestei “şcoli” reprezintă “un set de supoziţii “ privind comportamentul statelor în arena internaţională. Conform acestora : “1. Un sistem internaţional este stabil (adică în stare de echilibru) dacă nici un stat nu consideră profitabil să încerce schimbarea sistemului ; 2. Un stat va încerca să schimbe sistemul internaţional, dacă se aşteaptă ca beneficiile să depăşească costurile unei astfel de tentative (dacă există un câştig net aşteptat); 3. Un stat va căuta să schimbe sistemul internaţional prin expansiune teritorială, politică sau economică, atunci când costurile marginale ale schimbării urmările sunt egale cu/sau mai mari decât beneficiile marginale; 4. Odată ce echilibrul dintre costuri şi beneficii în schimbarea urmărită este atins, tendinţa este ca aceste costuri economice, necesare menţinerii, statu-quo-ului, să crească mai rapid decât capacitatea economică de a menţine statu-quo-ul; 5. Dacă dezechilibrul în sistemul internaţional nu este rezolvat, atunci sistemul va fi schimbat şi se va stabilit un nou echilibru, care va reflecta redistribuirea de putere”
Conform “şcolii” lui Robert Gilpin, elementul regulator al dezechilibrului sistemului mondial de state, mecanismul care asigură schimbarea a fost de-a lungul istoriei războiul (“războiul hegemonic” conform exprimării sale). Acest mijloc hotărăşte care stat (sau după caz state) va fi dominant şi va conduce sistemul. “Aranjamentele de pace, care urmează unei asemenea lupte hegemonice, reordonează bazele politice, teritoriale şi de altă natură ale sistemului. Astfel, ciclul schimbării este completat cu acest război hegemonic, iar acordul de pace care urmează creează un nou statu-quo şi echilibru, reflectând redistribuirea puterii în sistem şi alte componente ale acestuia “
Analizând datele oferite de teoria relaţiilor internaţionale şi materialul istoric brut, Gilpin apreciază că până la pacea de la Westphalia (1648), politica mondială a fost caracterizată de ascensiunea şi declinul marilor imperii, fiecare organizând sistemul internaţional respectiv. Principalele mecanisme regulatoare ale sistemului internaţional, în această “eră imperială”, au fost controlul teritorial şi sferele de influenţă, iar elementul determinant al succesiunii de imperii a fost formaţiunea socială bizuită pe agricultură.
Modelul prăbuşirii unui imperiu, în această eră, a fost cel al cuceririi de barbari, posibilă când aceştia din urmă au fost capabili să depăşească, din punct de vedere militar, “statul ţintă”. Ascensiunea şi prăbuşirea imperiilor sunt procese guvernate în chip esenţial de tendinţa ca povara cheltuielilor militare să crească neîntrerupt şi de faptul că sacrificiile financiare sunt depăşite de costul celor mai sofisticate armamente ale epocii.
Pentru ca un imperiu să supravieţuiască era absolut necesar ca surplusul economic să crească mai repede decât costul războaielor purtate împotriva inamicilor. Ceea ce, într-o epocă de creştere economică lentă, este imposibil de susţinut o lungă durată de timp. Surplusul economic poate să sporească prin cuceriri teritoriale, dar, cu timpul, o astfel de extensie adaugă noi poveri financiare, ceea ce obligă imperiul să se fragmenteze ori să-şi reducă controlul teritorial şi deci, costurile. Dacă imperiul nu reuşeşte să stabilească un echilibru între costuri şi resurse, el intră în declin şi în faza prăbuşirii inductabile şi astfel se declanşează un nou ciclu imperial ”
După pacea de la Westphalia, Gilpin apreciază că “ciclul imperial” a fost înlocuit de sistemul “balanţei de putere” din Europa şi apoi, în secolele următoare, de o succesiune de hegemonii. Dramatica schimbare a fost determinată de trei elemente strâns legate între ele : triumful statului naţional ; apariţia posibilităţii unei creşteri economice susţinute, bazate pe ştiinţă şi tehnologia modernă ; expansiunea pieţei economice mondiale.
Conform lui Gilpin, în perioada modernă, două hegemonii au fost concludente : cea britanică, în secolul al XIX – lea şi, apoi, cea americană, în secolul următor . Procesul de dezechilibru în sistemul mondial apare, în această eră a hegemoniilor, atunci când statul hegemon se află în mare dificultate în menţinerea supremaţiei şi în oprirea declinului propriu. Acest stat experimentează o criză fiscală deosebit de severă, iar difuziunea în sistem a avantajelor lui de ordin economic, tehnologic ori organizaţional sprijină ridicarea competitorilor. În timp, deosebirea între ratele de creştere economică ale hegemonului în declin şi statele în expansiune determină o redistribuţie decisivă de putere şi apariţia dezechilibrului.
Războiul hegemonic are rolul de a corecta acest dezechilibru din cadrul sistemului . Încheierea războiului hegemonic este, în fapt, începutul unui nou ciclu de creştere, expansiune şi declin ale noii (noilor) puteri hegemonice. Legea dezvoltării inegale determină o continuă distribuţie de putere şi, în consecinţă, succesiunea ciclurilor hegemonice. “A fost totdeauna astfel şi va fi mereu, până ce omenirea se va distruge singură ori va învăţa să dezvolte un mecanism eficient de schimbare paşnică”
Şcoala lui George Modelski, cunoscută şi sub denumirea de modelul “leadership –ului mondial”. Conform acestei “şcoli”, anarhia din sistemul mondial de state determină perioade de ierarhizare strictă a actorilor şi “ conducere hegemonică” sau “ conducere mondială”.
Statele hegemone sunt recrutate din rândul puterilor maritime, iar competitorii lor sunt îndeobşte ţări terestre. În acest model, războaiele mondiale se declanşează atunci când capacităţile competitorilor la hegemonie sunt tot mai inegal distribuite, creându-se astfel dezechilibrul sistemului mondial.
Puterile hegemonice impun ordine în sistem, fără a recurge la cuceriri. Când izbucnesc războaiele hegemonice – războaiele mondiale sau globale, ele sunt destinate să asigure rolul de conducător al sistemului . “Cauzele structurale ale unui război global – arată Modelski – ţin de prăbuşirea economică consecinţele trebuie să fie epocale şi impun apariţia unei noi conduceri . Istoria politicii şi războaielor moderne oferă evidenţa precisă privind această trăsătură ”
Acest model a operaţionalizat datele oferite de istorie în ultimii aproape 500 de ani (a publicat, spre exemplu, un anuar al capacităţilor maritime ale principalelor puteri pentru perioada 1493 – 1993, a “strâns” evidenţa privind performanţele marilor puteri în principalele sectoare, la “tăria” armatelor terestre, ca indicator al capacităţii competitorilor puterilor maritime).
Rezultatele strânse de “şcoala” lui G.Modelski pot fi rezumate astfel : după fiecare perioadă de război global va apare un stat hegemon care deţine mai mult de jumătate din capacităţile mondiale navale ; cu excepţia Spaniei, în timpul perioadei de război global (1580-1608) nici un alt stat, în afară de liderul care se va impune, nu va avea preponderenţă navală în cursul războiului ; nici un alt stat nu va dobândi superioritatea navală în intervalul dintre războaiele globale ; indicele concentrării capacităţilor navale la nivelul mondial atinge limita maximă după fiecare perioadă de război global, apoi începe să descrească .
În urma acestor rezultate, G.Modelski a alcătuit următorul tabel privind “ciclul secular” al schimbărilor la hegemonia mondială :
Ciclul Război global Preponderenţă Declin
1495-1580 1494-1516 Portugalia (1516-1540) 1540-1580
1580-1688 1580-1609 Olanda (1609-1640) 1640-1688
1688-1792 1688-1713 Anglia (1714-1740) 1740-1792
1792-1914 1792-1815 Anglia (1815-1840) 1850-1914
1914 1914-1945 SUA (1945-1973) 1973-
Cu toate elementele noi pe care le aduce în sprijinul definirii disciplinei teoriei relaţiilor internaţionale, şi acest curent hegemonic cu toate “şcolile” aferente este supus criticii .
Pe de o parte, alţi specialişti evidenţiază că nu doar războiul hegemonic ori global poate juca rolul mecanismului regulator al succesiunii hegemonice, ci că acţiunea instituţiilor internaţionale poate asigura o tranziţie paşnică .
Întrebarea care se pune este în ce măsură orientarea funcţionalismului structural poate oferi “uneltele” pentru a efectua predicţia în domeniul relaţiilor internaţionale ? Un răspuns exact nu este simplu. Pe de o parte, ciclurile seculare hegemonice instrumentate de această orientare teoretică sunt susceptibile criticii, dar ele corespund materialului brut oferit de istorie în ultimele câteva secole. Aşadar, oferă piste de căutare de valoare pentru descifrarea viitorului.
Pe de altă parte, aşa cum o demonstrează şi literatura circumscrisă, aplicarea la “istorie” a determinat nu doar decelarea ciclurilor hegemonice seculare amintite – care, dealtfel, fuseseră întrevăzute de geopoliticianul Mackinder, la începutul secolului XX – dar şi “depistări” stranii, adică necorespunzătoare realităţii. De exemplu, Portugalia, şi nu Spania, este detaşată în hegemon, deşi prima a fost “înghiţită” de secunda ; sau Anglia este apreciată ca hegemon, într-o perioadă în care era în urma Franţei ca putere (1714-1740).
Mai rămâne de amintit, aşa cum au relevat criticii acestei orientări, că, dată fiind sorgintea ei americană, teoria , ca atare, este poate şi expresia unui “etnocentrism cultural”, a dorinţei de a demonstra că “dominaţia” este mai degrabă “conducere”, decât “exploatare”.