Sunt căi maritime de navigaţie artificiale, construite pentru a lega două mări sau oceane în scopul scurtării rutelor de navigaţie.

            Deşi sunt construite pe teritoriul unui stat şi ca urmare sunt supuse suveranităţii statului respectiv, importanţa pe care o prezintă pentru navigaţia internaţională a determinat ca statutul celor mai importante asemenea canale să capete un caracter internaţional în baza unor tratate, pentru a se asigura dreptul de tranzit prin ele pentru navele tuturor statelor.

            Principalele canale internaţionale sunt Canalul de Suez, Canalul Panama şi Canalul Kiel.

            Canalul de Suez.

             A fost construit între 1859-1869, pe teritoriul Egiptului, care în acea perioadă se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pentru a lega pe o rută  mai directă Oceanul Indian, prin Marea Roşie, cu Marea Mediterană.Regimul internaţional al canalului a fost stabilit în baza Convenţiei de la Constantinopol din 1888, care consacra libertatea de trecere pentru toate categoriilor de nave ale tuturor statelor atât în timp de pace cât şi în  timp de război, fără oprire şi debarcare şi urmând indicaţiile autorităţii de control. Se stabilea o zonă neutralizată de 3 mile pe ambele maluri care nu putea fi transformată în teatru de război şi nici supusă blocadei şi în care era interzisă construirea de fortificaţii permanente şi se prevedea posibilitatea ca Egiptul să ia unele măsuri restrictive dacă aprecia că securitatea sa ar fi ameninţată.

            După naţionalizarea , în 1956, de către Egipt a Companiei Canalului de Suez ca expresie a afirmării suveranităţii sale asupra Canalului şi după eşuarea intervenţiei militare a Angliei şi Franţei, care doreau să-şi păstreze privilegiile în zonă, Egiptul a făcut o declaraţie unilaterală în aprilie 1957 angajându-se să respecte şi după naţionalizare  statutul internaţional al Canalului şi să asigure libertatea de navigaţie deplină a tuturor statelor în condiţiile stabilite prin Convenţia din 1888.

            Canalul Panama

            A fost construit la începutul secolului XX pe teritoriul Statului Columbia în istmul Panama şi deschis navigaţiei în 1914, pentru a se realiza o legătură între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific.

            În 1901 se încheia un tratat între Statele Unite şi Anglia prin care se stabilea statutul juridic al canalului care încă nu fusese terminat, în sensul garantării libertăţii de navigaţie a tuturor statelor în timp de pace şi război în condiţii asemănătoare cu cele privind Canalul de Suez, dar fără a fi demilitarizat, Statelor Unite recunoscându-li-se dreptul de a controla şi asigura securitatea Canalului.

            În 1903, Statele Unite încheie  un nou tratat cu noul stat Panama, desprins din Columbia şi controlat de S.U.A., prin care dobândea monopolul construcţiei, întreţinerii şi gestiunii ulterioare a Canalului, drepturi largi în ce priveşte apărarea militară a acestuia şi unele drepturi suverane pe timp de 99 de ani pe o fâsie de 5 km pe ambele maluri ale Canalului.Se prevedea neutralizarea Canalului, dar S.U.A. au încălcat această obligaţie, transformând zona într-o bază militară americană.

            Ca urmare a revendicării de către Panama a suveranităţii sale asupra zonei Canalului, în 1977 s-a încheiat un tratat între S.U.A. şi Statul Panama potrivit căruia zona canalului trece sub suveranitatea Panama, iar administraţia Canalului şi apărarea militară a zonei sunt transferate  treptat statului Panama până în 1999, după care Canalul urmează să dobândească un regim de neutralitate garantat de S.U.A.

            Canalul Kiel

            A fost construit de Germania pe teritoriul său între 1885-1895 şi leagă Marea Baltică cu Marea Nordului.

            Statutul său internaţional a fost stabilit după primul război mondial prin Tratatul de la Versailles, care-l declara deschis navigaţiei libere a tuturor navelor militare şi civile, în timp de pace şi război, pentru toate statele, pe bază de egalitate, cu dreptul pentru Germania ca în timp de război să-l poată inchide pentru navele statelor inamice. Germaniei i se recunoştea dreptul de a reglementa paza canalului, precum şi regimul vamal şi sanitar în zonă.

            În 1936, Germania a denunţat tratatul şi a elaborat un nou regulament prin care se menţinea libera trecere a navelor comerciale străine, iar trecerea navelor militare era condiţionată de obţinerea unor

autorizaţii speciale din partea autorităţilor germane. În 1945, regimul internaţional al Canalului Kiel a fost restabilit.