Fluviile internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state şi sunt navigabile  până la vărsarea lor în mare.

            Fiecare stat este suveran  asupra porţiunii din aceste fluvii care îl traversează sau asupra părţii din fluviu care îi revine când acesta desparte două state.

            Regimul internaţional al acestor fluvii se referă numai la navigaţie, în privinţa căreia se aplică, potrivit convenţiilor internaţionale, principiul libertăţii de navigaţie.

            Prima afirmare a principiului libertăţii de navigaţie s-a făcut printr-un tratat din 1177 încheiat între mai multe state –oraşe italiene cu privire la râul Pad (Po).Tratatul de la Osnabruck din 1648 dintre Suedia, Franţa şi Imperiul German prevedea pentru statele semnatare libertatea de navigaţie pe mai multe fluvii, iar Revoluţia franceză afirma în 1792 principiul libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale.

            Prin Tratatul de pace de la Paris din 1814 se stabilea libertatea de navigaţie pe Rin, iar Congresul de la Viena (1815) stabilea regimul internaţional al Dunării şi extindea acest principiu şi la alte fluvii europene, recomandând încheierea de convenţii speciale pentru fiecare fluviu, ceea ce s-a şi realizat ulterior pentru Oder, Niemen, Elba şi Escaut.

            Conferinţa de la Berlin din 1885 a stabilit libertatea de navigaţie pe fluviile africane Congo şi Niger, iar prin tratate şi acte interne ale statelor riverane s-a declarat libertatea de navigaţie pe fluviul Amazon din America de Sud.

            Tratatul de la Versailles a reafirmat regimul de fluvii internaţionale pentru Elba, Oder, Niemen şi Dunăre.

            Din actul final al congresului de la Viena şi din conventiile privind fluviile menţionate rezultă unele principii privind navigaţia pe fluviile internaţionale:

            -statele riverane, care sunt suverane asupra porţiunilor de fluviu situate în limitele frontierelor lor, sunt singurele în măsură să reglementeze  prin acorduri navigaţia pe fluviile internaţionale;

            -în timp de pace navele comerciale ale tuturor statelor au dreptul deplin de a naviga liber, fără discriminare pe fluviile internaţionale;navele de război ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaţionale, iar cele ale statelor riverane pot naviga pe porţiunile de fluviu aparţinând altor state numai cu permisiunea acestora;

            -statele riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de navigaţie, iar pentru lucrările de întreţinere şi amenajare pe care le execută au dreptul de a percepe taxe corespunzătoare;

            -pentru coordonarea activităţii lor în vederea asigurării navigaţiei statelor riverane pot constitui comisii internaţionale.

            Conferinţa de la Barcelona din 1921, convocată de Societatea Naţiunilor, a elaborat o convenţie, un statut şi un protocol privind cursurile de apă navigabile de interes internaţional, care reafirmau principiul libertăţii şi egalităţii de tratament în navigaţia pe fluviile internaţionale, reluând regulile stabilite anterior. Acestea au fost ratificate  de un număr relativ mic de state, astfel că până în prezent nu există o reglementare generală şi uniformă pentru toate fluviile internaţionale, ci doar unele principii generale şi reglementări punctuale pentru diferite cursuri de apă.

            Regimul navigaţiei pe Dunăre

            Statutul juridic de fluviu internaţional al Dunării a fost stabilit prin reglementări internaţionale succesive.

            După ce la Congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută ca fluviu internaţional, interesul pentru dominaţia asupra acestuia din partea marilor puteri a crescut, marile puteri europene încercând să-şi impună controlul în dauna Imperiului Otoman, apoi a Rusiei, iar prin înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei puterile Europei occidentale şi-au asigurat dominaţia asupra gurilor Dunării şi implicit asupra întregului fluviu.

            Prin tratatul de la Paris din 1856 se stabilea pentru prima dată un regim juridic general privind navigaţia pe Dunăre. Tratatul prevedea libertatea de navigaţie atât pentru statele riverane, cât şi pentru cele neriverane şi împărţea fluviul, din punctul de vedere al administraţiei navigaţiei, în 2 sectoare: Dunărea fluvială şi Dunărea maritimă.Pentru ultima porţiune a fost creată Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanţii marilor puteri (Anglia, Franţa, Prusia şi Sardinia) şi ai marilor imperii riverane (Austria, Rusia şi Turcia).

            Însărcinată iniţial doar cu competenţe tehnice privind curăţarea şi amenajarea porţiunii navigabile de la Gurile Dunării, Comisia şi-a extins ulterior nepermis de mult atribuţiile, devenind un adevărat stat în stat. Ea elabora regulamentele de navigaţie, asigura poliţia fluvială, inclusiv prin folosirea forţelor armate ale statelor membre, exercitând un drept de jurisdicţie privind încălcarea regulilor de navigaţie, stabilea şi percepea taxele pentru navigaţie, avea pavilion propriu şi se bucura de imunităţi şi privilegii de orice natură (diplomatică, fiscală, vamală, etc.), aducând prin aceasta grave prejudicii României, pe teritoriul căreia îşi exercita competenţele şi unde îşi avea sediul (la Galaţi).

            După primul război mondial, în 1921, se încheia o nouă Convenţie a Dunării la Paris, care instituia un regim internaţional pe toată porţiunea navigabilă a fluviului, da la Ulm până la vărsarea în mare, precum şi asupra principalilor afluenţi ai Dunării (Mureşul, Tisa, Morava şi Drava) şi a canalelor.

            Se înfiinţau două organe internaţionale pentru administrarea navigaţiei pe Dunăre: Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanţii Angliei, Franţei şi României, pentru Dunărea maritimă, de la vărsare până la Brăila, căreia i s-au conferit toate drepturile şi privilegiile pe care le avusese şi înainte de război, şi Comisia Internaţională a Dunării, pentru porţiunea de la Brăila la Ulm, din care făceau parte cele trei mari puteri şi toate ţările riverane.

            Între cele două războaie mondiale România a dus o luptă continuă pentru suprimarea privilegiilor Comisiei Europene a Dunării şi pentru afirmarea propriei suveranităţi în ce priveşte puterea de decizie în probleme de reglementare a navigaţiei, stabilirea şi încasarea taxelor, exercitarea propriei jurisdicţii şi apărarea intereselor sale naţionale, obţinând unele midificări ale statutului internaţional în favoarea sa. Prin Convenţia de la Sinaia din 1938 o mare parte a atribuţiilor Comisiei Europene a Dunării au trecut asupra României.

            Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este cel stabilit prin Convenţia de la Belgrad din 1948, încheiată numai între statele riverane. El se referă la porţiunea navigabilă a Dunării, de la Ulm până la Marea Neagră, cu ieşire la mare prin Braţul Sulina.

            Convenţia recunoaşte suveranitatea deplină a statelor riverane asupra porţiunilor de fluviu aflate în limitele graniţelor lor.Fiecare stat riveran are dreptul să stabilească condiţiile de navigaţie în porţiunea de fluviu supusă suveranităţii sale în baza unor norme generale de navigaţie convenite între statele riverane, să efectueze controlul vamal şi sanitar şi să-şi exercite jurisdicţia în zona proprie, fiind obligate să menţină în stare de navigaţie zona respectivă şi să efectueze lucrările necesare în acest scop.

            Navigaţia este liberă pentru navele comerciale ale tuturor statelor, pe bază de egalitate în ce priveşte taxele şi condiţiile de desfăşurare a traficului.

            Navigaţia navelor militare ale statelor neriverane este interzisă, iar cea a navelor statelor riverane este permisă pe porţiunile ce revin  altor state cu acordul acestora.

            Pentru realizarea colaborării statelor riverane şi adoptarea de recomandări privind regulile de navigaţie, de supraveghere a traficului, poliţia vamală sau sanitară şi pentru efectuarea unor lucrări comune de asigurare a navigaţiei a fost constituită Comisia Dunării, cu sediul actual la Budapesta, după ce până în 1957 acesta a fost la Galaţi.