Regimul politic din Italia în perioada 1870-1915 poate fi apreciat drept liberal. Timp de două decenii după 1870, a fost linişte în ţară şi s-a înregistrat o creştere economică, dar după anul 1890 au apărut proteste populare care au luat amploare. La începutul secolului trecut liberalismul avea să se confrunte cu catolicismul politic, socialismul şi naţionalismul.Regimul parlamentar de la Roma urma să îndepărteze tirania locală a marilor proprietari funciari, iar introducerea treptată a învăţământului laic de stat avea să contribuie la înfrângerea influenţei atât de puternice a Bisericii catolice. în scopul democratizării vieţii politice, în anii 1882 şi 1912 au fost adoptate noi legi electorale care au lărgit dreptul de vot. Reforma din 1912 a  acordat dreptul de vot universal bărbaţilor. Numărul alegătorilor s-a mărit de la 3 la peste 8,7 mii. Până la 1876, Italia a fost condusă de “liberai-conservatori”, aşa-numita Dreaptă (Destra). Aceştia au consolidat noul stat prin măsurile adoptate şi au încercat să limiteze influenţa Papei în politica internă. Suveranul Pontif, nemulţumit de restrângerea puterii sale laice la Vatican, îndemna mereu credincioşii catolici să boicoteze viaţa publică a tânărului stat. Autorităţile au desfiinţat multe organizaţii catolice şi au secularizat domeniile ecleziastice. După 1876, conducerea a revenit liberalilor de stânga, mulţi dintre ei garibaldieni şi republicani. Figura politică centrală a perioadei a fost Agostino Depretis. El a promovat în politică stilul Trans-formismo, o orientare moderată şi o cale evolutivă în dezvoltarea social-economică.
Reforma electorală din 1882 a lărgit dreptul de vot al ştiutorilor de carte şi a contribuit astfel la continuarea drumului spre democratizare. Apar noi partide politice, inclusiv muncitoreşti. In anul 1882 s-a creat Partidul Muncitoresc Independent Italian, iar peste 10 ani — Partidul Maselor Muncitoare Italiene (din 1895 Partidul Socialist Italian). In iulie 1887, a murit pe când se afla în funcţie primul ministru Depretis, fapt care a favorizat preluarea puterii de către Francesco Crispi. Conducând ţara, el s-a dovedit a fi un abil om politic, reuşind să atenueze criza care măcina liberalii italieni. în timpul guvernării sale, în Sicilia au apărut Fasciue, iar mişcarea muncitorească dominată de socialişti şi anarhişti a luat mari proporţii. In 1894 acestea au fost anihilate şi peste 1000 de persoane au fost deportate. F. Crispi a introdus un tarif vamal protecţionist, care a nemulţumit mulţi membri ai elitei economice italiene. înfrângerea în campania militară declanşată în Etiopia a dus la sfârşitul brusc al carierei politice a lui F. Crispi în anul 1896.
In următoarea perioadă a dominat figura politică a liberalului Giovanni Giolitti. Ca ministru de interne şi apoi ca prim-ministru între anii 1903-1914, cu unele întreruperi, el a încercat măsuri de apropiere între clasa politică şi masele italiene. Reformele sociale şi cele în domeniul muncii, ca şi reforma electorală, au fost paşi pe calea modernizării societăţii italiene.