La sfârşitul celui de-al doilea deceniu al sec. al XLX-lea agitaţiile au depăşit cadrul organizatoric al societăţilor menţionate. în anul 1817a avut loc insurecţia de la Macerata, iar peste doi ani au început mişcările politice din Sicilia, care şi mai mult s-au intensificat sub influenţa evenimentelor din Spania, din anul 1820. Când au aflat de constituţia spaniolă, ofiţerii carbonari din garnizoana de la Nola, sub conducerea generalului Guglielmo Pepe, au iniţiat mişcarea pentru constituţie. Trupele credincioase regelui au fost înfrânte în zilele de 1 şi 2 iulie, revoluţionarii ocupând câteva centre importante. Sub presiunea manifestaţiilor din regat, la care au participat şi alte forţe sociale, regele Ferdinand al II-lea al Regatului Celor două Sicilii, a decis, la 6 iulie 1820, să formeze un guvern nou şi să adopte noua constituţie. La 1 octombrie 1820 se întrunea primul parlament al Siciliei, format pe baza noii constituţii. Din păcate, parlamentul nu avea o compoziţie unitar liberală, fiind împărţit în două tabere. Unii susţineau unirea cu Neapole, alţii erau pentru autonomie. Contradicţiile au şubrezit tabăra liberală şi astfel rezultatele dezbaterilor au fost sterile şi limitate. De altfel, regimul constituţional nu s-a menţinut prea mult. în martie 1821, cu ajutorul austriecilor, regele Ferdinand a abrogat regimul constituţional. La începutul anului 1821 în Piemont au avut loc mai multe manifestaţii, la care au participat studenţi şi alte grupări socio-profesionale. La 9 martie 1821, ofiţerii şi soldaţii carbonari din garnizoana Alessandria au pornit în marş spre capitală, având ca principală revendicare proclamarea unei constituţii după modelul celei din Spania. Cu acest prilej a apărut şi ideea unirii sub formă de regat – Regatul Italiei de Sus. Este de menţionat şi faptul că unii carbonari – San Marzano, Santarosa, Malta di Lisco ş.a. – au crezut că a sosit momentul pentru un război contra Austriei. Ideea nu este lipsită de importanţă, cu atât mai mult că se punea şi problema transformării revoltei în război popular.
Înfrângerea mişcării din Piemont a marcat, pentru un timp, triumful Restauraţiei în Italia. La Neapole au revenit Bourbonii, în Piemont a fost întărită legitimitatea, iar în celelalte state s-a revenit la starea din trecut. Situaţia a devenit atât de grea, încât opoziţia a fost nevoită să activeze după graniţă. Intr-o formă sau alta, mişcarea liberală italiană a existat şi aştepta un moment mai bun. Prilejul a fost oferit de revoluţia franceză din anul 1830.
Revoluţia franceză din anul 1830 i-a influenţat direct pe italieni, nu atât prin idei, cât prin faptul că dădea o lovitură principiului legitimităţii şi susţinătoarei acestuia — Sfânta Alianţă. Prima mişcare, după şirul celor din 1820-1821, s-a produs la Bologna (5 februarie 1831). Au urmat mişcările de la Modena, Parma, Romagna şi Umbrio. Din teritoriile eliberate s-a format o unitate administrativă denumită Provinciile Unite ale Italiei Centrale, cu capitala la Bologha. Este evident că mişcările au depăşit vechiul cadru al revendicărilor. Ele vizau schimbarea guvernelor, a conducătorilor (cetăţenii din Modena l-au alungat pe Francisc al I V-lea, iar la Parma s-a format un guvern local) şi eliberarea de sub dominaţia străină. O mare eroare a fost păstrarea regionalismului şi a municipalismului. La acestea se poate adăuga şi politica conservatoare a Papei Grigore al XVI-lea, urmaşul lui Pius al VlII-lea. El a refuzat să abandoneze, temporar, puterea şi să accepte reducerea controlului bisericii asupra administraţiei. Prin atitudinea sa, Papa a menţinut şi accentuat dispersarea.
Nereuşita mişcărilor a fost cauzată şi de situaţia internaţională. (Duelul franco-austriac, declaraţiile belicoase ale ţarului Rusiei, poziţia Angliei faţă de Zona Mediteranei reprezintă principalii factori ce caracterizează momentul respectiv.) Chiar şi aşa, situaţia putea fi exploatată, mai ales de către Piemont, dacă ar fi existat unitate între cercurile politice. Eşecul a însemnat şi discreditarea carboneriei, mai bine zis a tacticii complotului celor iniţiaţi, şi amânarea rezolvării problemei naţionale.