În prezent, construcţia europeană de securitate reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în U.E. Tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate. Pentru a crea un tablou complet al rolului NATO în cadrul evoluţiei construcţiei de securitate europene la începutul secolului XXI va trebui să analizăm relaţia UE-NATO şi în mod obligatoriu relaţiile NATO cu Rusia şi mai nou Ucraina, 2 mari actori cu un cuvânt greu de spus în sistemul de securitate european.Pentru a face o radiografie a evoluţiilor sistemului de securitate european în secolul XXI, trebuie să analizăm relaţiile NATO-UE, precum şi cele cu Rusia şi Ucraina ce sunt doi actori importanţi în cadrul securităţii europene.
I. Unul din pilonii de bază a NATO este constituit de ţările care sunt şi membre a UE.„Uniunea Europeană are cel puţin la fel de mult de oferit NATO pe cât are NATO de oferit Uniunii Europene. De aceea, a venit timpul să ne întrebăm nu ce poate face NATO pentru Uniunea Europeană, ci ce poate face Uniunea Europeană pentru NATO” Pentru a aplica unul din principiile fundamentale ale UE şi anume principiul subsidiarităţii, este necesar luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO şi ONU. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile destul de imprevizibile în UE, rivalitatea dintre UE şi NATO, apariţia unor dezechilibre majore între statele UE, posibilitatea ca interesele naţionale să prevaleze faţă de cele comune sunt principalii factori care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene.
Unul din elementele esenţiale ale Conceptului strategic al Alianţei (NATO) adoptat la Washington în 1999 este „Dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei” . Conceptul Strategic confirmă faptul că Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare va continua să fie dezvoltată în cadrul Alianţei.
Conceptul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare s-a dezvoltat în strânsă corespondenţă cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de Politica Externă şi de Securitate Comună– PESC (Common Foreign and Security Policy– CFSP), ce denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei europene. În al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate şi Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP) sau, respectiv, Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanţă şi care este parte componentă intrinsecă a PESC.
Construcţia IESA (Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare) este un proces ireversibil ce va realizat prin dezvoltarea relaţiei existente între NATO şi UE, în acelaşi timp cu dezvoltarea politicii comune de securitate şi apărare.
Obiectivul principal al UE în cadrul PESA este capacitatea statelor membre de a mobiliza şi desfăşura în termen de 60 de zile şi a susţine cel puţin un an, forţe militare ce pot atinge nivelul a 50.000-60.000 oameni care să efectueze întreaga gamă de aşa-numite „activităţi Petersburg” , stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997. Rolul acestora ar fi acela de a efectua operaţiunile militare sub conducerea UE, ca răspuns la crizele internaţionale, şi circumstanţe în care NATO, şi întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar.
Aceste iniţiative au dus la temerea că o alianţă pur europeană ar putea duce la discriminarea statelor europene care sunt membre ale NATO dar nu şi ale UE precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către NATO şi UE cu toate că toate statele membre NATO au fost de acord cu necesitatea unei forţe militare independente de contribuţia SUA pentru realizarea PESC. Aceste temeri au fost înlăturate în urma Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin din 1996 care a enunţat principiul creării unei forţe europene „separabile, dar nu separate”.
În esenţă, PESA presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie autonome şi, în cazul în care Alianţa Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea şi coordonarea unor operaţiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situaţii de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operaţiuni bazându-se pe decizii suverane.
În Constituţia Europeană noul concept Politică de Securitate şi Apărare Comună – PSAC (Common Security and Defence Policy, CSDP) înlocuieşte, deopotrivă vechiul concept Politică Europeană de Securitate şi Apărare – PESA, cât şi varianta sa „desfăşurată”, Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună – PESAC.
Sunt prevăzute două principii ce vor guverna PSAC:
acţiunile externe trebuie să se bazeze pe principiile care au guvernat crearea, dezvoltarea şi lărgirea Uniunii Europene;
acţiunile externe trebuie să urmărească maximizarea cooperării statelor membre în toate domeniile relaţiilor internaţionale.
Constituţia Europeană menţionează, însă, că politica comună de securitate şi apărare nu va aduce atingere obligaţiilor statelor membre care au ales să îşi asigure securitatea în cadrul N.A.T.O. În contextul stabilirii, în viitor, a unei politici de apărare comune, ceea ar putea presupune, practic, o alianţă militară, va fi necesar să se analizeze în mod aprofundat relaţia dintre o astfel de structură şi N.A.T.O., în vederea evitării dublării de competenţe sau a slăbirii legăturii transatlantice, care prezintă importanţă pentru state precum România.
Astfel, s-ar putea imagina menţinerea legăturii transatlantice, prin crearea unui sistem de apărare U.E. integrat sistemului N.A.T.O. Totodată, în contextul în care U.E. dobândeşte personalitate juridică , s-ar putea imagina, într-o anumită formulă, angajarea Uniunii înseşi în sistemul N.A.T.O. (cu acomodarea poziţiei de neutralitate a unor membri UE).
În cadrul conceptului strategiei de apărare prezentate la Salonic la 20 iunie 2003 de Înaltul Reprezentant UE pentru PESC şi secretar general al UEO Javier Solana, se sublinia că „prima linie a apărării” va fi adesea în afara ariei UE şi că europenii „trebuie să fi e gata de a acţiona înainte de producerea unei crize” – formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica abordării preventive enunţată, de noua Strategie Naţională de Securitate a SUA, chiar dacă nu se menţionează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca în cazul documentului american.
Acest concept de abordare preventivă a fost adoptat şi în Strategia naţională de securitate în care se prevede că „România are o strategie pro-activa”.
Asupra acestui concept sunt şi critici care afirmă că „teza recurgerii la forţă în scopuri preventive este neîntemeiată teoretic şi periculoasă sub aspect practic” fiind contrară prevederilor dreptului internaţional şi Cartei Naţiunilor Unite . Germenii acestui concept au apărut într-un moment important al implicării NATO în fosta Iugoslavie în 1991, şi anume, atunci când a deschis ostilităţile militare fără să fie autorizată în acest sens de Consiliul de Securitate chiar dacă ulterior printr-o rezoluţie a fost legitimată oarecum această agresiune.
NATO are un rol important în apărarea Bătrânului continent, dar UE poate la rândul său să construiască un instrument de apărare adaptat şi credibil. UE poate avea o contribuţie pe care NATO o neglijează. Iar asta pentru că Uniunea nu este interesată doar de aspectele militare, ci încearcă mai degrabă o abordare globală în gestionarea crizelor .
„Uniunea Europeană are nevoie de NATO, iar NATO are nevoie de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană nu va putea fi niciodată puternică fără un NATO puternic, iar NATO nu va putea fi niciodată puternic fără o Uniune Europeană puternică”.
II. În mod constant, NATO a acordat o atenţie maximă relaţiilor cu Rusia după căderea cortinei de fier fiind evident că nu se putea realiza o construcţie solidă de securitate europeană fără participarea Rusiei.
În anul 1994, Rusia a optat pentru a intra în cadrul programului Parteneriatului pentru Pace deschizând noi oportunităţi de cooperare între cele două părţi care s-au concretizat cu participarea Rusiei la implementarea acordului de pace în Bosnia-Herţegovina unde pentru prima dată, foştii adversari, contingentele Aliate şi ruseşti au participat împreună la o operaţiune militară multinaţională.
Cadrul relaţiilor dintre NATO şi Rusia a fost instituţionalizat prin semnarea Actului fondator NATO-Rusia asupra Relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii, în mai 1997, prin care a fost creat Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC) .
De asemenea, Rusia a fost de acord să contribuie cu un număr semnificativ de trupe la Forţele din Kosovo de sub comanda NATO (KFOR), conform stipulărilor din Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.
La o întrunire la nivel de Miniştri ai apărării, din iunie 2000, ministrul rus al apărării, Sergheiev, susţinând opinia ţărilor NATO, a declarat că nu există nici o altă alternativă la cooperarea NATO-Rusia. Declaraţia făcută la sfârşitul întrunirii a recunoscut, de asemenea, rolul important al parteneriatului în stabilitatea şi securitatea zonei Euro-Atlantice .
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat un moment de cotitură al relaţiilor NATO-Rusia. Nevoia de a combina eforturile devenea acută.
Elaborarea anuală a unui plan privind terorismul convenită la întâlnirea NRC de la Summit-ul de la Istambul din iunie 2004, a marcat un moment important în dezvoltarea cooperării NATO-Rusia împotriva terorismului. Drept urmare, miniştrii de externe ai NRC au aprobat în decembrie 2004 un Plan de Acţiune NATO-Rusia împotriva Terorismului comprehensiv, care oferă o strategie coerentă pentru prevenirea terorismului, combaterea activităţilor teroriste şi gestionarea consecinţelor actelor teroriste.
Ca urmare a acestui plan Rusia va participa la acţiunile comune ale NATO privind combaterea terorismului în Marea Mediterană. Operaţia Active Endeavour este un exemplu de succes în acest sens constând în patrularea estului Mării Mediterane şi însoţirea navelor în Strâmtoarea Gibraltar ulterior fiind extinsă la întreg spaţiul Mării Mediterane.
S-a încercat extinderea acestei cooperări şi în Marea Neagră dar atât Rusia, cât şi Turcia au avut poziţii de respingere a acestei iniţiative chiar dacă motivaţiile fiecărei ţări erau altele. Turcia se temea de modificarea statutului strâmtorii Dardanelelor reglementat actual prin Convenţia de la Montreau iar Rusia avea argumente de ordin geopolitic.
Sunt şi multe alte probleme asupra cărora Rusia şi NATO au divergenţe. În cadrul celei de-a 42 Conferinţe de la Munchen dedicată securităţii mondiale, Rusia şi-a afirmat dorinţa pentru dezvoltarea colaborării dar împotriva extinderii NATO către est în realizarea strategiei sale de apărare avansată. În eventualitatea extinderii spre est ca organizaţie militară, NATO va deveni în acest caz o ameninţare pentru Moscova . Rusia pronunţându-se anterior prin oficialii săi împotriva aderării la NATO a Ucrainei motivând că aceasta ar putea dăuna intereselor ei. În acest sens, existând „probabilitatea unor mişcări politice nedorite în Rusia, dacă Ucraina devine membru NATO”.
În cadrul Întâlnirii NATO-Rusia din Sicilia ce avut loc în februarie 2006, s-au evidenţiat din nou poziţii diferite în ce priveşte problema contactelor internaţionale cu mişcarea islamică Hamas , câştigătoarea alegerilor palestiniene. Secretarul general NATO a spus că alianţa nu întrevede contacte cu Hamas, dar ministrul rus al apărării Serghei Ivanov a apărat decizia preşedintelui Vladimir Putin de a-i invita pe liderii Hamas la Moscova .
Interese contrare există şi asupra modului de soluţionare a conflictului din Transnistria, proces în care sunt implicate alături de Rusia, NATO, Ucraina, UE.
De remarcat că poziţiile opuse ale Rusiei şi reprezentanţilor NATO sau a unor ţări importante membre NATO s-au înmulţit culminând cu declaraţiile şi poziţiile formulate de către vicepreşedintele american Dick Cheney, la summitul de la Vilnius din acest an în care acuza Rusia pe un ton foarte dur, de acţiuni de intimidare, şantaj şi subminare a integrităţii teritoriale a vecinilor săi, dar şi de neadoptarea unor reforme democratice. Unii analişti au catalogat summitul de la Vilnius ca fiind o noua Ialta, unde în 1945, precum se ştie, s-a desenat harta Europei postbelice. Alţii au comparat discursul lui Dick Cheney cu cel al lui William Churchill de la Fulton prin care s-a semnalat, de fapt, dezlănţuirea unui război rece intre Est şi Vest.
Cheney a afirmat că Polonia, România, Bulgaria, ţările baltice, Ucraina, Georgia şi Moldova trebuie sa construiască un zid de apărare a democraţiei. Evident că acest zid trebuie să ne apere de ruşi. El a mai lăsat să se întrevadă că, în fond, cel de-al doilea război rece este deja în plină desfăşurare, cu toate că, multă lume nu a remarcat încă acest lucru. Atâta doar că linia frontului este acum alta. Noua cortină de fier a fost stabilită între Rusia şi foştii săi sateliţi din blocul comunist.
Este pentru prima dată de la prăbuşirea URSS când Washingtonul spune foarte clar că Moscova nu-i mai este nici măcar partener pe plan global nicidecum aliat. Rusia are de ales, a zis Cheney, din doua una: „sau se întoarce la democraţie, sau devine iar inamicul Occidentului.”
De cealaltă parte, preşedintele Putin în recentul Discurs despre starea naţiunii afirma că „Statele Unite sunt un lup care nu ascultă de nimeni” şi singurul lucru pe care Rusia îl mai poate face în această situaţie este să îşi construiască „o casă solidă”. Acesta a mai afirmat că „Este prematur sa vorbim de sfârşitul cursei înarmărilor. Aceasta se accelerează şi a atins cu adevărat un nou nivel tehnologic”.
Parcă venind să tempereze această escaladare a declaraţiilor Putin a afirmat că „Rusia va fi răbdătoare în dezvoltarea relaţiilor cu Occidentul şi nu are nici cea mică intenţie să se întoarcă la tensiunea erei Războiului Rece”
Menţionăm că aceste tensiuni sunt observate momentan doar între SUA şi Rusia dar acestea nu pot fi neglijate în planul relaţiilor NATO-Rusia având în vedere poziţia SUA în cadrul NATO.
III. În ce priveşte Ucraina, relaţiile bilaterale au luat avânt după revoluţia portocalie din această ţară existând şi un cadru instituţional de colaborare prin semnarea Cartei asupra Parteneriatului distinctiv dintre NATO şi Ucraina, la Madrid în iulie 1997.
Carta urmează strategia declarată a Ucrainei de a-şi accelera integrarea în structurile europene şi transatlantice. Aceasta reprezintă baza pe care NATO şi Ucraina sunt de acord să se consulte în contextul securităţii şi stabilităţii Euro-Atlantice şi în domenii precum prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, susţinerea păcii şi opera¬ţiunile umanitare . Atât România, cât şi Polonia sunt interesate în primirea Ucrainei în rândul Alianţei în vederea asigurării unui climat de securitate şi stabilitate la frontierele sale.
Lech Kaczynski, preşedintele Poloniei declara „Polonia e foarte interesata ca Ucraina sa adere la NATO.”
„Traseul natural al Ucrainei e să fie un candidat pentru admiterea în NATO şi UE. Nimeni nu crede însă că asta se va întâmpla curând, dar face parte din logica sfârşitului Uniunii Sovietice şi creării unui spaţiu european şi euro-atlantic unic.”
Parteneriatul pentru Pace permite Ucrainei să îşi compare instituţia apărării cu cele ale vecinilor săi europeni şi să îşi definească mai bine rolul pe care îl joacă în securitatea europeană. Participarea Ucrainei la Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) îşi aduce, de asemenea, contribuţia la acest proces.
În logica celor prezentate asupra ultimelor evoluţii ale relaţiilor Rusiei cu SUA şi implicit NATO, Ucraina va fi o cărămidă importantă în acest zid de apărare în faţa vecinilor de la răsărit.
Dezvoltarea caracterului politic al Alianţei este una dintre soluţiile prezentate pentru reformarea NATO necesară în faţa noilor provocări aduse de secolul XXI. Dacă Alianţa doreşte să-şi menţină rolul de principal cadru pentru coordonarea trans-atlantică şi acţiunile comune, atunci aceasta trebuie să dubleze transformarea militară cu o acţiune decisivă care să faciliteze dezbateri politice mai frecvente şi deschise. Cu alte cuvinte, NATO trebuie să devină mai politic – un obiectiv care se află pe o poziţie înaltă pe agenda secretarului general NATO Jaap de Hoop Scheffer.
În cadrul reuniunii anuale de la München (2006) s-a cerut continuarea procesului de reformare a NATO, pentru extinderea misiunii politice a Alianţei, în sensul de a coordona strategia Europei şi Statelor Unite în afara zonei NATO. S-a cerut – primind şi sprijinul secretarului general al Alianţei, Jaap de Hoop Scheffer – o dezbatere amplă, până în 2009, care să definească noile sarcini ale Alianţei Atlantice, dar şi limitele competenţelor NATO . S-a susţinut necesitatea de a se conferi NATO „un rol cu adevărat global, la nivel planetar”. Aceasta, deoarece există anumite „ameninţări de anvergură globală”, cum este cazul terorismului.
Ca şi în trecut nu trebuie să credem că NATO va fi peste tot şi că va avea soluţiile potrivite pentru toate crizele. Alianţa va rămâne în continuare un instrument la dispoziţia SUA şi a Europei pentru a răspunde sfidărilor afectând securitatea comună şi comunitatea euro-atlantică. Contribuţia sa va fi în continuare extrem de importantă, în special în planul luptei cu terorismul .
Ajungând la 26 de membri în 2006, NATO colaborează strâns prin reţelele Parteneriatului pentru Pace şi Cooperării Atlantice, cu alte 27 de ţări dintre care 5 neutre (Austria, Finlanda, Irlanda, Suedia şi Elveţia), toate cele 15 republici post-sovietice şi alte ţări din Europa de Est şi Sud-Est. Alianţa a sponsorizat în ultimii 11 ani operaţii de menţinere a păcii şi intervenţii civile urgente.
Prin dimensiunile şi conexiunile sale, NATO rămâne cea mai importantă relaţie diplomatică din lume. SUA şi Europa controlează 70% din comerţul mondial. Cooperarea lor în domeniile democraţiei şi drepturilor omului, economiei şi cercetării, telecomunicaţiilor şi luptei antiteroriste este vitală pentru omenire. Schimbările înregistrate, mai ales creşterea forţei militare a SUA şi a integrării UE, sunt de natură să stimuleze egocentrismele, dar ele vor fi depăşite.