Realismul este considerat principala paradigmă a relaţiilor internaţionale. El a apărut ca o reacţie la idealism, specific perioadei interbelice, s-a conturat după cel de-al doilea război mondial şi a atins apogeul în primii ani ai perioadei postbelice. El s-a dezvoltat mai ales în lumea anglo-americană şi reprezenta efortul intelectual din mediul academic pentru a justifica politica externă americană în noile condiţii internaţionale, marcate de instalarea “războiului rece”. Întreaga evoluţie a realismului politic poate fi apreciată ca o permanentă dezvoltare în jurul conceptelor şi asumpţiilor care au definit această teorie. Acest demers poate fi înţeles: “ca o încercare repetată şi mereu eşuată de a transforma principiile practicii diplomatice europene din secolul al XIX-lea în legi mai generale de ale unei ştiinţe sociale americane”. Printre primii teoreticieni care au abordat în scrierile lor realismul se pot aminti: E.H.Carr, R.Neibuhr, I.Herz, H.I. Morgenthau, G. Schwarzenberger, M. Wight, N. Spykman, G. Kennan, iar mai târziu s-au remarcat R.Aran, H.Bull, H.Kissinger, R.E. Osgood, R.Rosecrance, K.W.Thompson, K.N. Waltz, etc. O caracteristică importantă a realismului politic este definirea politicii internaţionale drept o “luptă pentru putere”. Semnificaţia puterii atât ca mijloc, cât şi ca scop în sine poate fi: “abilitatea de influenţa sau de a schimba comportamentul altora în direcţia dorită sau, invers, abilitatea de a rezista unor astfel de influenţe prin propriu comportament. În acest sens, capacitatea statului de a acţiona şi de a reacţiona este o funcţie a puterii pe care o posedă”. Faptul că statele nu răspund în mod real în faţa vreunei autorităţi supreme, determină ca fiecare stat să fie preocupat de propria-i securitate, pentru a-şi asigura supravieţuirea. Prin urmare, interesul naţional este perceput în termeni de putere, alte elemente cum ar fi valorile ideologice sau principiile morale fiind irelevante. Natura anarhică a sistemului internaţional impune statelor realizarea unor puteri militare în măsură să atingă un prag destul de credibil pentru a descuraja orice tentativă de atac. În consecinţă soluţia propusă de realişti este realizarea unui echilibru al puterii, stabilitatea şi ordinea fiind produsul funcţionării adecvate a sistemelor de alianţă. Deoarece gânditorii realişti admit existenţa conflictului în relaţiile internaţionale, cooperarea este posibilă, numai dacă se realizează în interesul naţional. În cadrul sistemului internaţional, structura acestuia pendulează între capacităţile puterii şi noţiunea de egalitate, care este percepută în sens formal, respectiv presupune egalitatea statelor între ele. Încă de la apariţia sa realismul a fost supus unor serioase critici. A fost evidenţiată lipsa unei metodologii clare de cercetare, imprecizia în definirea termenilor importanţi, neputinţa de a explica anumite evoluţii din relaţiile internaţionale, cum ar fi fenomenul de cooperare şi integrare a ţărilor europene etc. La începutul anilor ’60 contestarea cea mai puternică a venit din partea unui nou curent al “behaviorismului”, care integrându-şi rezultatele obţinute în domeniul psihologiei sociale şi a tehnicilor de investigare cu ajutorul calculatoarelor a încercat să detroneze realismul din poziţia sa de principală paradigmă a disciplinei relaţiilor internaţionale. Consecinţa a constituit-o iniţierea celei de-a doua dezbateri, cunoscută şi sud numele de “Marea Dezbatere”, între adepţii noilor abordări denumite ştiinţifice şi cei ai abordării clasice, tradiţionale. Hedley Bull, principalul susţinător al realismului clasic, nota în 1966 că viaţa internaţională este prea complexă pentru a încăpea în nişte tipare prestabilite şi că oricât ar fi de sofisticate tehnicile de investigare, acestea nu pot înlocui niciodată judecata sănătoasă, bazată de intuiţie, observaţie atentă şi experienţă politică, ca instrument suprem al adâncirii cunoaşterii în viaţa internaţională. Contraatacul viguros al realiştilor clasici deşi a stăvilit tendinţele acaparatoare ale “behaviorismului” nu a eliminat definitiv abordarea ştiinţifică, pe care a înglobat-o până la urmă în cadrul eforturilor ulterioare de dezvoltare a disciplinei. Neajunsurile metodologice ale realismului tradiţional au determinat unii cercetători să reevalueze rolul puterii în realizarea cooperării în condiţii de anarhie. Această abordare teoretică a fost definită neorealism sau realismul structural, iar principal autor este considerat K.N.Waltz. În lucrarea sa Theory of International Politics, acesta reuşeşte să prezinte cea mai solidă încercare de restabilire a valorilor esenţiale ale realismului. Din punctul de vedere al lui Waltz, caracteristica principală a teoriei politicii internaţionale este distribuţia puterii. Conform realismului structural, modificările apărute la nivelul unui actor se explică în termeni ai sistemului şi mai puţin prin variaţiile interne ale acestuia. În continuare Waltz notează: “Prin înfăţişarea unui sistem politic internaţional ca ansamblu, cu nivele structurale şi unitare în acelaşi timp distincte şi legate, neorealismul stabileşte autonomia politicii internaţionale şi face astfel ca teoria să devină posibilă. Neorealismul dezvoltă un concept de structură a sistemului care depăşeşte domeniul de care se ocupă cercetătorii politicii internaţionale şi le dă posibilitatea să vadă în ce măsură structura sistemului şi variaţiile lui afectează unităţile aflate în interacţiune şi rezultatele pe care le produc. Structura internaţională porneşte de la interacţiunea statelor şi după aceea le obligă să ia anumite măsuri, împingându-le în acelaşi timp unele către altele”. Prin urmare, structura este aceea care influenţează legăturile dintre unităţile componente. Dinamica comportamentului sistemului internaţional este asigurată tocmai de perspectiva structurală, în condiţiile în care sistemul îşi păstrează principalele atribuţii, respectiv starea de anarhie şi autonomia unităţilor componente. Explicând modul cum elementul structural afectează modul de acţiune al sistemului, realismul structural pune în evidenţă limitele realismului clasic, care concentrându-se asupra atribuţiunilor funcţionale ale unităţilor nu a reuşit să ţină cont de transformările din distribuţia puterii, care au loc în mod independent de fluctuaţiile din interiorul unităţilor. Deşi, şi-a atras numeroase critici din partea neoliberarilor, a teoreticienilor critici şi postmoderniştilor lucrarea lui Waltz rămâne cel mai important demers de susţinere realismului şi a echilibrului puterii, ca elemente principale al domeniului relaţiilor internaţionale.