Iniţial, guvernul lui Stalin a semnat un tratat de neagresiune cu Germania Nazistă, cu o anexă secretă prin care Europa răsăriteană era împărţită în sfere de influenţă nazistă, respectiv sovietică. Naziştii au încălcat pactul în 1941 prin invazia Uniunii Sovietice, ceea ce a determinat intrarea URSS în al doilea război mondial de partea Aliaţilor. După victoria aliată, Armata Roşie controla Europa de Est, şi a ajutat la formarea mai multor state marionetă comuniste, stabilind astfel o sferă de influenţă sovietică în estul Europei, analogă sferei de influenţă americane în Europa de Vest. Tensiunile între cele două sfere au condus la Războiul Rece, şi ambele părţi au iniţiat programe masive de înarmare cu arme nucleare pentru intimidarea celeilalte părţi. Încercările sovietice de consolidare a puterii în Europa Răsăriteană şi de dominare a regiunii erau în conformitate cu mai vechile politici ţariste. După cucerirea teritoriilor Poloniei interbelice, care nu fuseseră mai înainte cucerite militar (vezi şi Războiul polono-sovietic), după ocuparea Statelor baltice, (vezi Pactul Molotov-Ribbentrop), Uniunea Sovietică a refuzat să cedeze ceva din acestea în cadrul aranjamente postbelice. Mai mult, ţara s-a extins în teritoriile din Prusia Răsăriteană (Oblastul Kaliningrad), în Transcarpatia şi Bucovina, (incorporate în RSS Ucrainiană), în Basarabia (proclamată ca RSS Moldovenească), ş.a.m.d. Uniunea Sovietică vedea, din postura de învingătoare în cel de-al doilea război mondial, toate teritoriile eliberate de sub stăpânirea nazistă de către Armata Roşie ca sfera sa naturală de influenţă. Regimuri prosovietice comuniste dure au fost instalate în Polonia, România, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, de cele mai multe ori împotriva dorinţei exprimate în alegeri de cea mai mare parte a populaţiei. Ideea că aceste acţiuni erau necesare pentru a securiza graniţa de vest sovietică erau considerate în Occident ca fiind ipocrite. Mai degrabă se considera că era vorba de încercarea de a răspândi comunismul în întreaga Europă. Alianţa de pe timpul războiului dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică era o aberaţie faţa de cursul normal al relaţiilor ruso-americane. Rivalitatea dintre cele două ţări se poate considera că a devenit evidentă la sfârşitul secolului al XIX-lea, când, după un secol de prietenie, americanii şi ruşii au devenit rivali în Manciuria. Rusia ţaristă, incapabilă să intra în competiţie cu SUA datorită slabei dezvoltări industriale, a ales să închidă accesului străinilor Asia de est, în vreme ce americanii cereau o competiţie deschisă pentru noile pieţe din zonă. După 1917, rivalitatea a ajuns la cote nemaiîntâlnite. Americanii nu au uitat niciodată că guvernul sovietic a negociat o pace separată cu Imperiul German în primul război mondial, lăsând Aliaţii Occidentali să lupte singuri cu Puterile Centrale. Neîncrederea ruşilor faţă de americani data din perioada în care trupele acestora din urmă au debarcat pe pământul rusesc în 1918 şi s-au implicat direct şi indirect în sprijinirea albilor antibolşevici în timpul războiului civil rus. În plus, sovieticii nu puteau uita că cererile lor repetate adresate americanilor şi britanicilor pentru deschiderea celui de-al doilea front în Europa nu au fost onorate decât în iunie 1944, la mai mult de doi ani de la prima solicitare sovietică. În toată această perioadă, URSS a suferit pierderi umane şi materiale uriaşe, (aproximativ 20 de milioane de morţi), Armata Roşie fiind nevoită să suporte lovitura principală germană. Aliaţii au pretins că un al doilea front a fost deschis deja în Italia în 1943, ei nefiind pregătiţi în acel moment pentru asaltul asupra Franţei ocupate de nazişti.