Principala chestiune care se pune este cum sa transformi cetăţenia europeana dintr-un artefact intr-o realitate. Crearea unui sentiment comun de apartenenţa si impunerea lui de sus in jos (de la instanţele europene la indivizi) nu poate funcţiona pe termen lung. Dificultăţile creării unei solidaritatea de fapt sunt numeroase si se datorează in primul rând diversităţii culturilor naţionale, mai exact a rivalităţilor sau antagonismelor istorice intre unele din ele, precum si procesului continuu de lărgire. “Odată Uniunea Europeana construita, trebuie inventaţi cetăţenii.” Cetăţenia UE este mai intui un proiect dintre naţionalitate si cetăţenie, inovaţia instituţionala (mai ales constituţionala), elaborarea unei culturi comune care depăşeşte frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice (nediscriminarea, pluralismul cultural, multiplicitatea referinţelor si a alegerilor). Actuala cetăţenie europeana încearcă sa se supună acestor imperative, dar nivelul de reuşita este relativ. Se vorbeşte de altfel mult si despre o “cetăţenie de rezidenta” sau de o “cetăţenie civica” pentru a sublinia o orientare orizontala de participare cetăţeneasca, varianta care ar elimina aproape cu desăvârşire caracterul naţional, deoarece i-ar include in exerciţiul acestei cetăţenii si pe rezidenţii non-cetăţeni europeni din statele membre. Aceasta dezbatere tinde de fapt sa atragă atenţia asupra limitelor cetăţeniei europene. Cu toate acestea, ele se orientează către doua aspecte: cel naţional si identitar pe de o parte; cel al legitimităţii democratice pe de alta.