APPLY FOR THIS OPPORTUNITY!
Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know!
Share / Like / Tag a friend in a post or comment!
To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.
În dreptul internaţional clasic regimul de neutralitate se referă la situaţia unui stat de neparticipare la război.Neutralitatea este definită ca situaţia juridică specială în care se află statele care în timp de conflict armat nu iau parte la ostilităţi, ci continuă să întreţină relaţii cu celelalte state, inclusiv cu beligeranţii.Neutralitatea este astfel legată strâns de starea de război, regulile care guvernează neutralitatea raportându-se direct la reglementările privind modul de ducere a războiului. Neutralitatea este tot atât de veche ca şi războiul, originile acestei instituţii trebuind să fie căutate în cutumă, dar încă din antichitate au existat şi acorduri scrise între diferite state, în special între statele- cetăţi greceşti, iar începând cu secolul al XVII-lea s-au încheiat tratate referitoare la neutralitate între unele state europene (Franţa şi Spania în 1659, Tratatul de la Utrecht din 1713 etc.).
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea era deja acceptat că neutralitatea constituie un element esenţial al suveranităţii, în sensul că fiecare stat este liber să decidă poziţia sa faţă de un conflict armat declanşat, de a se implica sau a păstra o atitudine de neutralitate care să fie respectate de statele aflate în conflict.
Principalul instrument juridic ce reglementează statutul de neutralitate este Convenţia a V-a de la Haga din 1907 „privitoare la drepturile şi datoriile puterilor şi persoanelor neutre în caz de război pe uscat”, care constituie dreptul clasic în materie.
Elementele ce caracterizează situaţia unui stat neutru sunt abţinerea şi imparţialitatea.
Abţinerea se referă la obligaţia statului neutru de a nu acorda direct sau indirect, nici un fel de ajutor în ducerea războiului unuia sau altuia dintre statele beligerante, iar imparţialitatea constă în obligaţia statului neutru ca în relaţiile sale de orice natură cu statele beligerante, să păstreze o strictă egalitate de tratament pentru a nu crea o situaţie mai avantajoasă din punct de vedere politic sau militar vreuneia din părţi, actele de bunăvoinţă numai faţă de unul din beligeranţi fiind ipso facto acte de rea voinţă faţă de celălalt.
Atitudinea de abţinere şi imparţialitate a statului neutru îl îndreptăţeşte, însă, pe acesta de a pretinde din partea statelor beligerante respectarea inviolabilităţii teritoriului său, precum şi a libertăţii relaţiilor sale comerciale cu toţi beligeranţii.Statul neutru este îndreptăţit să impună statelor beligerante respectarea statutului său internaţional, putând lua în acest scop orice măsură pe care o consideră necesară, inclusiv respingerea prin forţă armată proprie a oricăror atingeri aduse regimului său de neutralitate.
În epoca contemporană interzicerea războiului de agresiune, precum şi principiul securităţii colective care stă la baza constituirii O.N.U., care impun pe de o parte obligaţia statelor de a participa la reprimarea agresiunii, iar pe de altă parte obligaţia statelor de a-şi acorda ajutor reciproc, inclusiv cu folosirea forţei armate, atunci când unul dintre statele membre ale O.N.U. sau ale unui sistem regional de securitate sunt victime ale unei agresiuni, au determinat ca problema neutralităţii în timp de război să fie abordată într-un cadru mai complex, principiile de bază ale neutralităţii – imparţialitatea şi abţinerea – intrând într-o anumită măsură în contradicţie cu noile principii.
Cum pentru unele state, în special pentru cele mici, neutralitatea prezintă un interes deosebit, soluţia s-a găsit în neutralitatea diferenţială.În cadrul acestui concept păstrându-se drepturile şi obligaţiile statului neutru faţă de statele angajate în conflict, acesta are dreptul şi obligaţia de a da ajutor victimei agresiunii sau statelor membre ale O.N.U. ce iau parte la acţiunea armată hotărâtă de Consiliul de Securitate pentru sancţionarea agresorului constatat ca atare, prin mijloace care nu implică participarea la ostilităţi, cum ar fi permiterea trecerii prin teritoriul său a trupelor statelor care iau parte la sancţiunea militară aplicată agresorului, dreptul de a furniza materiale necesare beligerantului care duce un război de apărare etc.
Alături de neutralitatea clasică, ce se raportează la un conflict armat în desfăşurarea lui, dreptul internaţional consacră şi neutralitatea permanentă a statelor potrivit căreia un stat se angajează să rămână neutru faţă de orice războaie care ar interveni şi să ducă o politică generală în acest sens.
Instituirea neutralităţii permanente se face în baza unor acte interne ale statului care îşi asumă acest statut ( constituţia statului, declaraţii politice sau acte legislative), urmate de acte internaţionale de recunoaştere şi garantare a statutului din partea altor state, în special a marilor puteri, exprimate individual sau colectiv.
Statutul de neutralitate permanentă implică unele obligaţii şi drepturi pentru statul permanent neutru, precum şi, corelativ, drepturi şi obligaţii pentru statele care au recunoscut sau garantat statutul respectiv în favoarea unui anumit stat.
Principalele obligaţii ale statelor care şi-au declarat statutul de neutralitate permanentă sunt: să nu perticipe la nici un conflict armat; să-şi păstreze starea de neutralitate în timp de război; să nu participe la nici un fel de alianţe politice sau militare ori să-şi asume obligaţii care au drept scop pregătirea războiului;să nu permită folosirea teritoriului lor pentru amplasarea de baze militare străine, rampe de lansare a rachetelor şi alte asemenea obiective militare; să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă; să ducă o politică de colaborare paşnică şi să întreţină relaţii amicale cu celelalte state.
Asumarea acestor obligaţii nu exclude, însă, dreptul statului permanent neutru ca, în conformitate cu art.51 din Carta O.N.U. privind dreptul la autoapărare, să întreţină forţe armate, să ia orice alte măsuri necesare pentru protejarea teritoriului neţional împotriva unei agresiuni căreia i-ar putea fi victimă, să ceară ajutor şi să fie ajutat în cazul în care ar fi atacat de un alt stat.
Statul permanent neutru are totodată dreptul la recunoaşterea şi garantarea personalităţii sale şi dreptul de a participa pe deplin la viaţa internaţională ca orice alt stat.
De-a lungul timpului se cunosc doar câteva state care şi-au declarat statutul de neutralitate permanentă:
-Belgia – între 1831-1919.Neutralitatea Belgiei a fost încălcată de Germania în 1914 şi a încetat prin voinţa statului belgian şi în baza tratatelor de pace de după primul război mondial;
-Luxemburgul – (1867-1919).Neutralitatea sa a încetat să mai fie garantată prin tratatul de la Versailles, dar a fost menţinută unilateral până la invadarea teritoriului luxemburghez de către Germania în 1940;
-Elveţia este cazul tipic de stat cu neutralitate permanentă.Elveţia a început să urmeze o politică declarată de neutralitate încă din recunoscută apoi prin Tratatul de la Utrecht (1713).
Regimul juridic al neutralităţii sale permanente a fost stabilit şi garantat în 1815 prin declaraţiile statelor participante la Congresul de la Viena, care recunoşteau că neutralitatea şi inviolabilitatea Elveţiei sunt în interesul Europei, şi printr-un tratat din acelaşi an semnat de toate marile puteri ale epocii.Neutralitatea Elveţiei a fost reconfirmată prin Tratatul de la Versailles în 1919 şi a fost respectată în timpul celui de al doilea război mondial.
La intrarea în Societatea Naţiunilor în 1920, recunoscându-se neutralitatea Elveţiei, Consiliul Societăţii a adoptat o declaraţie prin care această ţară a fost scutită de participarea sub orice formă la acţiunile privind aplicarea la sancţiuni militare.
Invocând statutul său de stat permanent neutru,Elveţia nu este membru al O.N.U. şi, deşi s-a pus această problemă în câteva rânduri, poporul elveţian a respins prin referendum intrarea ţarii în O.N.U., în special datorită sistemului de aplicare a unor sancţiuni militare considerat ca incompatibil cu statutul de neutralitate permanentă.
-Austria şi-a declarat statutul de neutralitate permanentă printr-o lege din 1954 care a intrat în vigoare la 5 noiembrie 1955 după semnarea la 5 mai 1955 a „Tratatului de stat” între Austria şi cele 4 mari puteri (Anglia, Franţa, S.U.A., şi U.R..S.S.).
Prin acest tratat Austria se angaja să nu adere la nici o alianţă, să nu permită nici unui stat străin să stabilească baze militare pe teritoriul său şi să-şi apere neutralitatea prin orice mijloace, iar cele 4 state se angajau să-i respecte independenţa şi integritatea teritorială.Ulterior acest statut a fost recunoscut şi de alte state.
Austria este membru deplin al O.N.U., fără condiţii sau rezerve, din 14 decembrie 1955.
-Laosul s-a declarat stat cu neutralitate permanentă în 1962, iar 12 state, între care marile puteri, s-au angajat să i-o respecte prin Declaraţia de la Geneva din 1962, dar situaţia internaţională din zonă (în special izbucnirea războiului din Vietnam) a făcut ca aceasta să nu devină efectivă.
-Malta şi-a declarat unilateral neutralitatea permanentă, iar statele europene au luat act de această declaraţie prin Actul final al Reuniunii de la Madrid din 1983 a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter
!-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!