• Mon. May 27th, 2024

TrainingsNews

Jobs/ Internships/ Trainings

NEOMARXISMUL ŞI ALTE TEORII SOVIETICE ÎN DOMENIUL RELAŢIIOR INTERNAŢIONALE.

Feb 19, 2018
APPLY FOR THIS OPPORTUNITY! Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know! Share / Like / Tag a friend in a post or comment! To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.

Criteriul neomarxist se revendica de la ciclurile pe termen lung evidenţiate de economistul sovietic Nikolai Kondratiev în anii 1920.Experienţa istorică prelucrata de acest criteriu a pus în relief teza ciclurilor economice lungi definite prin 2 etape: de expansiune , de regresiune. Aceste faze economice nu sunt egale ca durata, dar ciclurile lungi se repetă la fiecare jumătate de secol .Ciclurile lungi sunt sincronice , nefiind împiedicate de graniţe naţionale, reflectând dezvoltarea internă în sistemul internaţional în curs. Pentru această orientare teoretica , sistemul mondial a fost construit odata cu expansiunea capitalistă de tip occidental la eşalon global, înregistrată la sfârşitul sec.XV. Referindu-se la acest aspect , Emmanuel Wallenstein aprecia în principala sa operă “Sistemul mondial modern” sublinia : “spre sfârşitul sec.XV şi începutul sec.XVI s-a născut ceea ce numim o economie mondială europeană; n-a fost un imperiu ,chiar dacă era tot atât de întinsă ca un mare imperiu şi avea câteva trăsături comune cu el . Era ,totuşi diferită de aceasta şi nou istoriceşte : un tip de sistem social pe care lumea nu-l cunoscuse până atunci şi care reprezintă trăsătura distinctivă a sistemului modern.” Toate teoriile marxiste clasice ale imperialismului apărute după acesta au stat pe acelaşi principiu conform căruia contradicţiile interne şi externe inerente capitalismului împing statele capitaliste spre expansiune teritoriala ceea ce duce în cele din urmă la confruntare militară directă între ele . Cu toate acestea diversele abordări marxiste desfăşoară o considerabilă varietate când se referă la identificarea precisă a acestor contradicţii şi la cauzele principale ale expansiunii imperialiste. Marxismul postulează expansiunea ca fiind o caracteristică de bază a statelor capitaliste . În gândirea marxistă problema imperialismului era tratată din perspectiva statelor capitaliste ; lumea a- III-a în defavoarea căreia se desfăşura această expansiune , nu era tratată în viziunea lui Marx. Atunci când vine vorba despre el ,Marx era de principiul majoritar gândirii liberale privind impactul progresist al capitalismului asupra societăţii precapitaliste. Relaţiile externe din lumea capitalistă erau mediate de capitalul comercial până în preajma revoluţiei industriale . Capitalismul comercial avea rolul de a integra noi societăţi în piaţa mondiala chiar dacă şi implicit nu le şi transformă.

Odată ce acesta a preluat controlul , expansiunea capitalistă a devenit totuşi capabilă să aiba un rol brutal dar progresist în iniţierea industrializării.

Plecând de la aspectul transnaţional al economiei capitaliste, Marx a atras atenţia asupra naturii transnaţioale ale relaţiilor internaţionale ,fenomen desfăşurat în pofida fenomenului naţionalismului apărut ca un factor posibil al schimbului în contextul relaţiilor internaţionale .

Conform principiului Marxist ,teoria relaţiilor internaţionale împarte sistemul mondial în două tabere distincte de state:

statele din “centru “şi statele de la “periferie “, între acestea existând o continuă confruntare .Relaţiile între aceste două tabere fiind guvernate de legile economice ale acumulării şi expansiunii capitalului determină inevitabile crize sistemice. Acestora li se adaugă capacitatea de inovaţie tehnologică.

Alţi parametrii care contribuie la formarea ciclurilor lungi sunt preţurile, volumul suprainvestiţiei / subinvestiţii de capital ,producţia de diferiţi indicatori, inovaţia tehnologică ,comerţul ,salariul, comportamentul clasei muncitoare şi nu în ultimul rând războiul .Cât priveşte acest vector – războiul , este chestionată coincidenţa războaielor majore cu fazele ciclurilor lungi şi în ce punct al acestora este cea mai ridicată probabilitate de izbucnire a lor.

Contextul istoric al maximei dezvoltării imperialismului clasic , în gândirea marxistă , se situează la sfârşitul sec. XIX. Analiza istorică marxistă a capitalismului scoate în evidentă câteva trăsături dominante. Pe de o parte dezvoltarea destul de rapidă din ţările din centru şi expansiunea colonială a acestuia . Apoi teoreticienii marxişti şi-au concentrat atenţia asupra caracteristicilor monopolului capitalist cum ar fi cartelurile , trusturile şi importanţa crescândă a marilor bănci. De asemenea , aceşti gânditori s-au ocupat de revenirea tarifelor şi au analizat o schimbare produsă chiar în natura clasei burgheze , care colabora din ce în ce mai mult cu guvernele, ale căror funcţii se extindeau continuu .

Curentul neomarxist descrie fenomene de hegemonie, definit ca o situaţie în care puterea este atât de inegal răspândită în cadrul sistemului mondial încât un stat poate să impună propriile reguli şi interese în domeniul economic , politic , militar , diplomatic şi chiar cultural .Actorul hegemon îşi instituia influenţa prin abilitatea mijloacelor proprii care pot fi : firme . companii , bănci şi altele . de a acţiona eficient la nivel global la “ etajele “ producţiei industriale şi agrare , comerţului şi finanţelor.

Pentru ca o putere să devină actor hegemon trebuie ca ea să-şi adjudece avantajele sistemului , la toate “etajele” amintite. În asemenea situaţii , celelalte mari puteri devin de fapt “ state client “ 5

Conform principiilor acestui curent , pe baza faptelor istorice , analistul politico-militar Mihai E. Ionescu , prezintă următoarele situaţii hegemonice:

Hegemonie Războiul mondial pentru Pericadade H. Declinul

hegemonie

Olanda Războiul de 30 de ani 1620-1650 1650-1672

(1618-1648)

Anglia Războaiele napoleoniene 1815-1873 1873-1896

(1792-1815)

S.U.A. Cele două războaie mondiale 1945-1967 1967-19896

(1914-1945)

Un reprezentant de frunte al criteriului neomarxist –Emmanuel Wallenstern apreciază că sistemul se află într-un “prezent de tradiţie “ care tinde să fie “vremea unor mari dezacorduri mondiale , mai mari decât cele dintre 1914 şi1945.Când se va atinge “depresiunea “ sfârşitul unui ciclu de-al lui Kondratiev cu limita la sfârşitul anilor 1960 , va începe o nouă fază a sa. Competitorii acestui nou ciclu ar fi Japonia ,S.U.A., şi U.E. cu probabilitatea , Japonia va încheia o alianţă cu S.U.A. (aceasta fiind un “partener subordonat “,iar în faza de expansiune spaţiile mondiale de prosperitate vor fi China pentru S.U.A. şi Japonia şi Rusia pentru U.E. ,restul periferiei va fi exclus de la beneficiile fazei de expansiune .În acest timp de tranziţie cu o durată de aproximativ 50 de ani sursele majore de instabilitate ale sistemului mondial ar fi 3 :

– “ opţiunea Khomeini ” – asumarea de către statele periferice a unei opţiuni total diferite faţă de centru .

– “ opţiunea S. Hussein “ – ameninţarea militară de către Sudul periferizat şi Nordul dezvoltat .

– o uriaşă migraţie dinspre Sud către Nordul planetar ce va determina o acută instabilitate în Nord .

Acestor probleme sistemul mondial trebuie să găsească noi soluţii , mai precis , să creeze un nou cadru , care să-l înlocuiască pe cel capitalist , eficient în ultimele 5 secole.

“ Lumea anului 2050 va fi lumea pe care noi înşine o vom crea . Politica următorilor 50 de ani va fi politica acestei restructurări a sistemului nostru mondial . “7

În urma celor trei orientări teoretice , K.J.Holsti a evidenţiat trei mari probleme în teoria relaţiilor internaţionale : Ce este identificat ca fiind problematica principală a relaţiilor internaţionale ? ; Cine sunt actorii de analizat ? ; Ce imagine reflectă cel mai bine mediul în care se desfăşoară relaţiile internaţionale ?

Transpunerea în grafic a acestor trei perspective teoretice privind relaţiile internaţionale s-a concretizat în alcătuirea următorului tabel :

Caracteristici Clasică Societate globală Neomarxism

Problematica Războiul şi urmărirea securităţii / ordinii Schimbarea globală şi transformarea Inegalitatea

Unitatea de analiză

/ analiza / actorii principali Statele / sistemul de state Variate Clase / Sistemul mondial capilatist

Trăsătura principală sistemului Anarhia / absenţa autorităţii centrale Complexitatea Diviziunea muncii

Exemple Morgenthau (1973) Modelski (1972) Wallerstein (1974)

Studiul literaturii de specialitate l-a determinat pe Holsti să aprecieze că perspectiva clasică (realistă) este cea mai adaptabilă condiţiilor în schimbare, că sunt posibile sinteze între acestea şi cea a “Societăţii globale”, dar că astfel de sinteză nu este de dorit în mod special cu abordarea neomarxistă .

Referindu-se la alte teorii neomarxiste sau sovietice în domeniul relaţiilor internaţionale, Stefano Guzzini distinge două mari orientări în ce priveşte explicarea imperialismului. Prima orientare, a cărei principală susţinătoare este Rosa Luxembourg, susţine că imperialismul nu este altceva decât un aspect al stadiului cel mai avansat al capitalismului. Expansiunea colonială demonstrează nevoia disperată a capitalului, care foloseşte statutul ca vehicol, de a extinde capitalismul spre ultimele zone ale lumii necapitaliste , pentru a realiza o plusvaloare imposibil de obţinut în propria ţară.

A doua orientare , care a câştigat o popularitate însemnată graţie lui Lenin, vede imperialismul ca pe un rezultat al unui nou stadiu specific al capitalismului , numit capitalismul monopolist, în care concurenţa crescândă trebuie să cuprindă întreaga lume

Dintre gânditorii clasici marxişti, Rosa Luxemburg a analizat cel mai bine impactul imperialismului asupra societăţilor precapitaliste, distrugerea economiei naturale , perfecţionarea mijloacelor de producţie şi proletarizare, adică expansiunea muncii salarizate. Până la urmă, în opinia sa, expansiunea va folosi mijloacele violenţei politice şi fizice, aşa cum se întâmplă în revoluţii şi războaie, iar imperialismul rămâne expesia politică a procesului acumulării de capital, în competiţia pentru rămăşiţele lumii necapitaliste.

Teza sa a fost criticată , încă de la acea vreme de Bukharin şi de Lenin, deoarece neglija adaptările dinamice ale procesului capitalist de producţie – subproducţia de azi poate fi absorbită de nivelul consumului de mâine .

Un alt gânditor marxist , Rudolf Hilferding a arătat că cele două capitaluri : financiar şi industrial fuzionaseră în capitalul finanţă . Astfel , economiile industriale nu erau dominate de o largă clasă burgheză, ci de elita sa , un mic grup monolitic. Statul acţionează în interesul lor , care poate fi uneori împotriva interesului altor straturi burgheze , dar niciodată împotriva burgheziei şi capitalismului ca atare. Hilferding a analizat cum erau determinate statele să adopte o politică mercantilistă, pentru a proteja propria piaţă de monopolurile străine, dar şi pentru a permite expansiunea trusturilor autohtone în vederea susţinerii procesului monopolizării . Acest lucru uneori, s-a produs în detrimentrul producătorilor naţionali mai mici . Astfel , din moment ce statul nu era un actor autonom ci mai degrabă un instrument al clasei dominante, burghezia monopolistă este forţa conducătoare a expansiunii. Statului îi revenea rolul de a mobiliza suficiente resurse interne pentru politicile imperialiste ale burgheziei. În acest scop, statul se baza din ce în ce mai mult pe o ideologie a imperialismului, consolidată în vremurile unei aprige competiţii internaţionale : ea era un amestec de rasism, naţionalism şi militarism . O altă teorie marxistă o reprezintă şi teza ultra-imperialismului a lui Kautski, respinsă însă de Luxemburg cât şi de Lenin. Kautski, care era o figură centrală a partidului social democrat german, susţinea că burghezia era suficient de naţională pentru a împărţi lumea fără a se expune riscurilor şi costurilor războiului .

Aşadar, baza concepţiilor sovietice asupra relaţiilor internaţionale este reprezentată de teoriile marxiste asupra imperialismului. Evoluţia lor reprezintă însă o legătură contradictoie cu practica politicii externe sovietice. Reinterpretând legile marxismului , teoria sovietică îşi propune să interpreteze trecutul, să ghideze deciziile deciziile prezente şi să prevadă viitorul. Cu toate acestea, dacă comportamentul politic extern, înregistra eşecuri sau sistemul internaţional nu afişa caracteristicile aşteptate, nu era acuzată politica, ci era ajustată teoria .

Referindu-se la corelaţia forţelor versus balanţa puterii, teoreticianul sovietic Dimitri Tomaşevski, afirma că : “între totalitatea contactelor şi interrelaţiilor economice, politice, juridice, diplomatice dintre oameni, dintre state şi sisteme de state şi dintre principalele forţe şi organizaţii sociale, economice şi politice din întreaga lume”

Aceste relaţii constituie “circumstanţele obiective în care se dezvoltă deopotrivă politica mondială ca întreg, precum şi politica externă a fiecărui stat în parte ”. Corelaţia forţelor ia în calcul forţele de clasă, materiale şi morale şi le atribuie un rol explicativ central în analiza politicii externe a statelor (micronivel) şi a celor internaţionale (macronivel). Ea ia în considerare fiecare stat , fiecare actor transnaţional sau intern, precum şi consecinţele neintenţionate sau neconştentietizate ale acestor actori.

Corelaţia forţelor este concepută în termeni dinamici. Ea se poate modifica fie datorită forţelor obiective, cum sunt numiţi factorii internaţionali, fie datorită forţelor subiective referitore la necesităţile internepentru utilizarea forţei .

Principalele schimbări care au modificat corelaţia forţelor în detrimentrul intereselor imperialiste sunt legate de creşterea puterii militare a U.R.S.S.,creşterea puterii economiilor japoneză şi vest-europene şi dezvoltarea mişcărilor de eliberare naţională. Dată fiind reticenţa subiectivă a S.U.A. de a folosi forţa în timpul şi după războiul din Vietnam, declinul puterii americane era mai important decât creşterea efectivă a puterii sovietice. Această schimbare a fost apoi folosită pentru a explica comportamentul S.U.A. : competivitatea atomică a U.R.S.S., cuplată cu presiunea Europei, au forţat politica americană de destindere.

În opinia teoreticianului Stefano Guzzini, teoriile sovieticilor nu sunt înclinate în mod necesar către schimbare, ci presupun o perpetuă tendinţă spre echilibru şi status quo. Această tendinţă este înţeleasă ca o variabilă independentă cu ajutorul căreia sunt explicate – şi legitimate – comportamentul în politica externă , precum şi politica internaţională. În situaţia în care schimbarea a afectat sfera lor de influenţă, aşa cuma fost în revoluţia cubaneză sau în revoluţia maghiară din 1956 , teoriile au fost folosite pentru a legitima reprimarea schimbării, în timpul războiului rece.

Dacă diferenţele dintre expansiunea imperialistă americană şi expansiunea antiimperialistă sovietică sunt de substanţă sau nu este o chestiune care depinde de orientarea teoreticienilor. Poate că scopurile economice sunt mai importante pentru politica externă occidentală, reprezentate de prioritatea controlului, cum ar fi asupra petrolului din orientul mijlociu. Dar cum U.R.S.S.-ului nu i-au lipsit niciodată materiile prime, e greu de demonstrat că diferenţele teoretice sunt motivul real, pentru relativa reţinere de care a dat dovadă în regiune. Politica Chinei de a revendica insule mici, dar bogate în petrol pare să arate că şi ţările socialiste pot avea ţinte economice.

Desigur că Statele Unite ale Americii ar putea folosi instituţiile economice internaţionale în avantajul propriu, într-un mod accesibil ţărilor socialiste. Întrebarea este dacă aceste diferenţe sunt rezultatul logicii diferite a politicii externe capitaliste şi a celei socialiste, sau sunt rezultatul oportunităţilor şi valorilor diferite.

În practică, analiştii sovietici, atunci când stabilesc corelaţia forţelor, accentuiază tot mai mult relaţiile dintre state , în dauna concentrării iniţiale asupra claselor. În consecinţă integrarea actorului clasă în teoria sovietică seamănă cu integrarea actorului transnaţional în teoria balanţei puterii sau cu integrarea forţelor de piaţă în teoriile mai recente din economia politică şi internaţională .

Coexistenţa paşnică, la fel ca şi îngrădirea, este o politică între doua superputeri şi aliaţii lor, bazată pe o strategie a cooperării şi confruntării simultane. Aceasta corespunde unei strategii de cooperare tactică. Ea se bazează, înainte de toate, pe decuplarea competiţiei internaţionale de la sfera economică şi cea ideologică.

Coexistenţa paşnică, în teoriile sovietice implică acceptarea reciprocă a principiului non-ingerinţei. În cele din urmă, ea devine posibilă datorită existenţei, unor scopuri comune, absolut necesare pentru evitarea distrugerii nucleare reciproce.

Dar coexistenţa paşnică nu anulează continuitatea confruntării internaţionale dintre forţele imperialiste şi cele antiimperialiste. Scopul ei pe termen lung este victoria acestora din urmă. Astfel, coexistenţa paşnică poate oferi un mediu propice pentru consolidarea socialismului internaţional, timp în care starea politică şi socială existentă este schimbată cu ajutorul relaţiilor transnaţionale. Această idee nu este foarte diferită de îmbinarea politicilor antagoniste cu cele cooperative, pe care politica de îngrădire în varianta ei specifică perioadei destinderii îşi propusese să o realizeze.

Dubla semnificaţie a acestei abordări în realizarea ei practică, a făcut ca ea să devină autocontradictorie în două aspecte importante ale politicii internaţionale. Primul aspect se leagă de politica sovietică privind lumea a treia . Pentru a armoniza tactica (teoriei) coexistenţei interstatale sau internaţional, Brejnev a declarat că coexistenţa paşnică nu se aplică miscărilor de eliberare naţională.

Însă tocmai expansiunea sovietică în lumea a treia (şi schimbarea implicită a balanţei puterii), a fost cea care a provocat reacţia S.U.A. şi încercarea de a pune în legătură acest comportament al sovieticilor cu alte niveluri ale relaţiilor S.U.A. – U.R.S.S.

Pe lângă promovarea luptei interne de clasă în Occident, ajutorul dat forţelor antiimperialiste contravenea principiului non-ingerinţei. În acest caz U.R.S.S. lăsa adesea interesele interstatale să prevaleze în dauna solidarităţii de clasă. Între securitate şi internaţionalism proletar, U.R.S.S. alegea ceea ce îi servea cel mai bine interesele pe care le percepea, fără a ţine seama de responsabilităţile sale ideologice asumate .NEOMARXISMUL ŞI ALTE TEORII SOVIETICE ÎN DOMENIUL RELAŢIIOR INTERNAŢIONALE.
Criteriul neomarxist se revendica de la ciclurile pe termen lung evidenţiate de economistul sovietic Nikolai Kondratiev în anii 1920.Experienţa istorică prelucrata de acest criteriu a pus în relief teza ciclurilor economice lungi definite prin 2 etape: de expansiune , de regresiune. Aceste faze economice nu sunt egale ca durata, dar ciclurile lungi se repetă la fiecare jumătate de secol .Ciclurile lungi sunt sincronice , nefiind împiedicate de graniţe naţionale, reflectând dezvoltarea internă în sistemul internaţional în curs. Pentru această orientare teoretica , sistemul mondial a fost construit odata cu expansiunea capitalistă de tip occidental la eşalon global, înregistrată la sfârşitul sec.XV. Referindu-se la acest aspect , Emmanuel Wallenstein aprecia în principala sa operă “Sistemul mondial modern” sublinia : “spre sfârşitul sec.XV şi începutul sec.XVI s-a născut ceea ce numim o economie mondială europeană; n-a fost un imperiu ,chiar dacă era tot atât de întinsă ca un mare imperiu şi avea câteva trăsături comune cu el . Era ,totuşi diferită de aceasta şi nou istoriceşte : un tip de sistem social pe care lumea nu-l cunoscuse până atunci şi care reprezintă trăsătura distinctivă a sistemului modern.” Toate teoriile marxiste clasice ale imperialismului apărute după acesta au stat pe acelaşi principiu conform căruia contradicţiile interne şi externe inerente capitalismului împing statele capitaliste spre expansiune teritoriala ceea ce duce în cele din urmă la confruntare militară directă între ele . Cu toate acestea diversele abordări marxiste desfăşoară o considerabilă varietate când se referă la identificarea precisă a acestor contradicţii şi la cauzele principale ale expansiunii imperialiste. Marxismul postulează expansiunea ca fiind o caracteristică de bază a statelor capitaliste . În gândirea marxistă problema imperialismului era tratată din perspectiva statelor capitaliste ; lumea a- III-a în defavoarea căreia se desfăşura această expansiune , nu era tratată în viziunea lui Marx. Atunci când vine vorba despre el ,Marx era de principiul majoritar gândirii liberale privind impactul progresist al capitalismului asupra societăţii precapitaliste. Relaţiile externe din lumea capitalistă erau mediate de capitalul comercial până în preajma revoluţiei industriale . Capitalismul comercial avea rolul de a integra noi societăţi în piaţa mondiala chiar dacă şi implicit nu le şi transformă.

Odată ce acesta a preluat controlul , expansiunea capitalistă a devenit totuşi capabilă să aiba un rol brutal dar progresist în iniţierea industrializării.

Plecând de la aspectul transnaţional al economiei capitaliste, Marx a atras atenţia asupra naturii transnaţioale ale relaţiilor internaţionale ,fenomen desfăşurat în pofida fenomenului naţionalismului apărut ca un factor posibil al schimbului în contextul relaţiilor internaţionale .

Conform principiului Marxist ,teoria relaţiilor internaţionale împarte sistemul mondial în două tabere distincte de state:

statele din “centru “şi statele de la “periferie “, între acestea existând o continuă confruntare .Relaţiile între aceste două tabere fiind guvernate de legile economice ale acumulării şi expansiunii capitalului determină inevitabile crize sistemice. Acestora li se adaugă capacitatea de inovaţie tehnologică.

Alţi parametrii care contribuie la formarea ciclurilor lungi sunt preţurile, volumul suprainvestiţiei / subinvestiţii de capital ,producţia de diferiţi indicatori, inovaţia tehnologică ,comerţul ,salariul, comportamentul clasei muncitoare şi nu în ultimul rând războiul .Cât priveşte acest vector – războiul , este chestionată coincidenţa războaielor majore cu fazele ciclurilor lungi şi în ce punct al acestora este cea mai ridicată probabilitate de izbucnire a lor.

Contextul istoric al maximei dezvoltării imperialismului clasic , în gândirea marxistă , se situează la sfârşitul sec. XIX. Analiza istorică marxistă a capitalismului scoate în evidentă câteva trăsături dominante. Pe de o parte dezvoltarea destul de rapidă din ţările din centru şi expansiunea colonială a acestuia . Apoi teoreticienii marxişti şi-au concentrat atenţia asupra caracteristicilor monopolului capitalist cum ar fi cartelurile , trusturile şi importanţa crescândă a marilor bănci. De asemenea , aceşti gânditori s-au ocupat de revenirea tarifelor şi au analizat o schimbare produsă chiar în natura clasei burgheze , care colabora din ce în ce mai mult cu guvernele, ale căror funcţii se extindeau continuu .

Curentul neomarxist descrie fenomene de hegemonie, definit ca o situaţie în care puterea este atât de inegal răspândită în cadrul sistemului mondial încât un stat poate să impună propriile reguli şi interese în domeniul economic , politic , militar , diplomatic şi chiar cultural .Actorul hegemon îşi instituia influenţa prin abilitatea mijloacelor proprii care pot fi : firme . companii , bănci şi altele . de a acţiona eficient la nivel global la “ etajele “ producţiei industriale şi agrare , comerţului şi finanţelor.

Pentru ca o putere să devină actor hegemon trebuie ca ea să-şi adjudece avantajele sistemului , la toate “etajele” amintite. În asemenea situaţii , celelalte mari puteri devin de fapt “ state client “ 5

Conform principiilor acestui curent , pe baza faptelor istorice , analistul politico-militar Mihai E. Ionescu , prezintă următoarele situaţii hegemonice:

Hegemonie Războiul mondial pentru Pericadade H. Declinul

hegemonie

Olanda Războiul de 30 de ani 1620-1650 1650-1672

(1618-1648)

Anglia Războaiele napoleoniene 1815-1873 1873-1896

(1792-1815)

S.U.A. Cele două războaie mondiale 1945-1967 1967-19896

(1914-1945)

Un reprezentant de frunte al criteriului neomarxist –Emmanuel Wallenstern apreciază că sistemul se află într-un “prezent de tradiţie “ care tinde să fie “vremea unor mari dezacorduri mondiale , mai mari decât cele dintre 1914 şi1945.Când se va atinge “depresiunea “ sfârşitul unui ciclu de-al lui Kondratiev cu limita la sfârşitul anilor 1960 , va începe o nouă fază a sa. Competitorii acestui nou ciclu ar fi Japonia ,S.U.A., şi U.E. cu probabilitatea , Japonia va încheia o alianţă cu S.U.A. (aceasta fiind un “partener subordonat “,iar în faza de expansiune spaţiile mondiale de prosperitate vor fi China pentru S.U.A. şi Japonia şi Rusia pentru U.E. ,restul periferiei va fi exclus de la beneficiile fazei de expansiune .În acest timp de tranziţie cu o durată de aproximativ 50 de ani sursele majore de instabilitate ale sistemului mondial ar fi 3 :

– “ opţiunea Khomeini ” – asumarea de către statele periferice a unei opţiuni total diferite faţă de centru .

– “ opţiunea S. Hussein “ – ameninţarea militară de către Sudul periferizat şi Nordul dezvoltat .

– o uriaşă migraţie dinspre Sud către Nordul planetar ce va determina o acută instabilitate în Nord .

Acestor probleme sistemul mondial trebuie să găsească noi soluţii , mai precis , să creeze un nou cadru , care să-l înlocuiască pe cel capitalist , eficient în ultimele 5 secole.

“ Lumea anului 2050 va fi lumea pe care noi înşine o vom crea . Politica următorilor 50 de ani va fi politica acestei restructurări a sistemului nostru mondial . “7

În urma celor trei orientări teoretice , K.J.Holsti a evidenţiat trei mari probleme în teoria relaţiilor internaţionale : Ce este identificat ca fiind problematica principală a relaţiilor internaţionale ? ; Cine sunt actorii de analizat ? ; Ce imagine reflectă cel mai bine mediul în care se desfăşoară relaţiile internaţionale ?

Transpunerea în grafic a acestor trei perspective teoretice privind relaţiile internaţionale s-a concretizat în alcătuirea următorului tabel :

Caracteristici Clasică Societate globală Neomarxism

Problematica Războiul şi urmărirea securităţii / ordinii Schimbarea globală şi transformarea Inegalitatea

Unitatea de analiză

/ analiza / actorii principali Statele / sistemul de state Variate Clase / Sistemul mondial capilatist

Trăsătura principală sistemului Anarhia / absenţa autorităţii centrale Complexitatea Diviziunea muncii

Exemple Morgenthau (1973) Modelski (1972) Wallerstein (1974)

Studiul literaturii de specialitate l-a determinat pe Holsti să aprecieze că perspectiva clasică (realistă) este cea mai adaptabilă condiţiilor în schimbare, că sunt posibile sinteze între acestea şi cea a “Societăţii globale”, dar că astfel de sinteză nu este de dorit în mod special cu abordarea neomarxistă .

Referindu-se la alte teorii neomarxiste sau sovietice în domeniul relaţiilor internaţionale, Stefano Guzzini distinge două mari orientări în ce priveşte explicarea imperialismului. Prima orientare, a cărei principală susţinătoare este Rosa Luxembourg, susţine că imperialismul nu este altceva decât un aspect al stadiului cel mai avansat al capitalismului. Expansiunea colonială demonstrează nevoia disperată a capitalului, care foloseşte statutul ca vehicol, de a extinde capitalismul spre ultimele zone ale lumii necapitaliste , pentru a realiza o plusvaloare imposibil de obţinut în propria ţară.

A doua orientare , care a câştigat o popularitate însemnată graţie lui Lenin, vede imperialismul ca pe un rezultat al unui nou stadiu specific al capitalismului , numit capitalismul monopolist, în care concurenţa crescândă trebuie să cuprindă întreaga lume

Dintre gânditorii clasici marxişti, Rosa Luxemburg a analizat cel mai bine impactul imperialismului asupra societăţilor precapitaliste, distrugerea economiei naturale , perfecţionarea mijloacelor de producţie şi proletarizare, adică expansiunea muncii salarizate. Până la urmă, în opinia sa, expansiunea va folosi mijloacele violenţei politice şi fizice, aşa cum se întâmplă în revoluţii şi războaie, iar imperialismul rămâne expesia politică a procesului acumulării de capital, în competiţia pentru rămăşiţele lumii necapitaliste.

Teza sa a fost criticată , încă de la acea vreme de Bukharin şi de Lenin, deoarece neglija adaptările dinamice ale procesului capitalist de producţie – subproducţia de azi poate fi absorbită de nivelul consumului de mâine .

Un alt gânditor marxist , Rudolf Hilferding a arătat că cele două capitaluri : financiar şi industrial fuzionaseră în capitalul finanţă . Astfel , economiile industriale nu erau dominate de o largă clasă burgheză, ci de elita sa , un mic grup monolitic. Statul acţionează în interesul lor , care poate fi uneori împotriva interesului altor straturi burgheze , dar niciodată împotriva burgheziei şi capitalismului ca atare. Hilferding a analizat cum erau determinate statele să adopte o politică mercantilistă, pentru a proteja propria piaţă de monopolurile străine, dar şi pentru a permite expansiunea trusturilor autohtone în vederea susţinerii procesului monopolizării . Acest lucru uneori, s-a produs în detrimentrul producătorilor naţionali mai mici . Astfel , din moment ce statul nu era un actor autonom ci mai degrabă un instrument al clasei dominante, burghezia monopolistă este forţa conducătoare a expansiunii. Statului îi revenea rolul de a mobiliza suficiente resurse interne pentru politicile imperialiste ale burgheziei. În acest scop, statul se baza din ce în ce mai mult pe o ideologie a imperialismului, consolidată în vremurile unei aprige competiţii internaţionale : ea era un amestec de rasism, naţionalism şi militarism . O altă teorie marxistă o reprezintă şi teza ultra-imperialismului a lui Kautski, respinsă însă de Luxemburg cât şi de Lenin. Kautski, care era o figură centrală a partidului social democrat german, susţinea că burghezia era suficient de naţională pentru a împărţi lumea fără a se expune riscurilor şi costurilor războiului .

Aşadar, baza concepţiilor sovietice asupra relaţiilor internaţionale este reprezentată de teoriile marxiste asupra imperialismului. Evoluţia lor reprezintă însă o legătură contradictoie cu practica politicii externe sovietice. Reinterpretând legile marxismului , teoria sovietică îşi propune să interpreteze trecutul, să ghideze deciziile deciziile prezente şi să prevadă viitorul. Cu toate acestea, dacă comportamentul politic extern, înregistra eşecuri sau sistemul internaţional nu afişa caracteristicile aşteptate, nu era acuzată politica, ci era ajustată teoria .

Referindu-se la corelaţia forţelor versus balanţa puterii, teoreticianul sovietic Dimitri Tomaşevski, afirma că : “între totalitatea contactelor şi interrelaţiilor economice, politice, juridice, diplomatice dintre oameni, dintre state şi sisteme de state şi dintre principalele forţe şi organizaţii sociale, economice şi politice din întreaga lume”

Aceste relaţii constituie “circumstanţele obiective în care se dezvoltă deopotrivă politica mondială ca întreg, precum şi politica externă a fiecărui stat în parte ”. Corelaţia forţelor ia în calcul forţele de clasă, materiale şi morale şi le atribuie un rol explicativ central în analiza politicii externe a statelor (micronivel) şi a celor internaţionale (macronivel). Ea ia în considerare fiecare stat , fiecare actor transnaţional sau intern, precum şi consecinţele neintenţionate sau neconştentietizate ale acestor actori.

Corelaţia forţelor este concepută în termeni dinamici. Ea se poate modifica fie datorită forţelor obiective, cum sunt numiţi factorii internaţionali, fie datorită forţelor subiective referitore la necesităţile internepentru utilizarea forţei .

Principalele schimbări care au modificat corelaţia forţelor în detrimentrul intereselor imperialiste sunt legate de creşterea puterii militare a U.R.S.S.,creşterea puterii economiilor japoneză şi vest-europene şi dezvoltarea mişcărilor de eliberare naţională. Dată fiind reticenţa subiectivă a S.U.A. de a folosi forţa în timpul şi după războiul din Vietnam, declinul puterii americane era mai important decât creşterea efectivă a puterii sovietice. Această schimbare a fost apoi folosită pentru a explica comportamentul S.U.A. : competivitatea atomică a U.R.S.S., cuplată cu presiunea Europei, au forţat politica americană de destindere.

În opinia teoreticianului Stefano Guzzini, teoriile sovieticilor nu sunt înclinate în mod necesar către schimbare, ci presupun o perpetuă tendinţă spre echilibru şi status quo. Această tendinţă este înţeleasă ca o variabilă independentă cu ajutorul căreia sunt explicate – şi legitimate – comportamentul în politica externă , precum şi politica internaţională. În situaţia în care schimbarea a afectat sfera lor de influenţă, aşa cuma fost în revoluţia cubaneză sau în revoluţia maghiară din 1956 , teoriile au fost folosite pentru a legitima reprimarea schimbării, în timpul războiului rece.

Dacă diferenţele dintre expansiunea imperialistă americană şi expansiunea antiimperialistă sovietică sunt de substanţă sau nu este o chestiune care depinde de orientarea teoreticienilor. Poate că scopurile economice sunt mai importante pentru politica externă occidentală, reprezentate de prioritatea controlului, cum ar fi asupra petrolului din orientul mijlociu. Dar cum U.R.S.S.-ului nu i-au lipsit niciodată materiile prime, e greu de demonstrat că diferenţele teoretice sunt motivul real, pentru relativa reţinere de care a dat dovadă în regiune. Politica Chinei de a revendica insule mici, dar bogate în petrol pare să arate că şi ţările socialiste pot avea ţinte economice.

Desigur că Statele Unite ale Americii ar putea folosi instituţiile economice internaţionale în avantajul propriu, într-un mod accesibil ţărilor socialiste. Întrebarea este dacă aceste diferenţe sunt rezultatul logicii diferite a politicii externe capitaliste şi a celei socialiste, sau sunt rezultatul oportunităţilor şi valorilor diferite.

În practică, analiştii sovietici, atunci când stabilesc corelaţia forţelor, accentuiază tot mai mult relaţiile dintre state , în dauna concentrării iniţiale asupra claselor. În consecinţă integrarea actorului clasă în teoria sovietică seamănă cu integrarea actorului transnaţional în teoria balanţei puterii sau cu integrarea forţelor de piaţă în teoriile mai recente din economia politică şi internaţională .

Coexistenţa paşnică, la fel ca şi îngrădirea, este o politică între doua superputeri şi aliaţii lor, bazată pe o strategie a cooperării şi confruntării simultane. Aceasta corespunde unei strategii de cooperare tactică. Ea se bazează, înainte de toate, pe decuplarea competiţiei internaţionale de la sfera economică şi cea ideologică.

Coexistenţa paşnică, în teoriile sovietice implică acceptarea reciprocă a principiului non-ingerinţei. În cele din urmă, ea devine posibilă datorită existenţei, unor scopuri comune, absolut necesare pentru evitarea distrugerii nucleare reciproce.

Dar coexistenţa paşnică nu anulează continuitatea confruntării internaţionale dintre forţele imperialiste şi cele antiimperialiste. Scopul ei pe termen lung este victoria acestora din urmă. Astfel, coexistenţa paşnică poate oferi un mediu propice pentru consolidarea socialismului internaţional, timp în care starea politică şi socială existentă este schimbată cu ajutorul relaţiilor transnaţionale. Această idee nu este foarte diferită de îmbinarea politicilor antagoniste cu cele cooperative, pe care politica de îngrădire în varianta ei specifică perioadei destinderii îşi propusese să o realizeze.

Dubla semnificaţie a acestei abordări în realizarea ei practică, a făcut ca ea să devină autocontradictorie în două aspecte importante ale politicii internaţionale. Primul aspect se leagă de politica sovietică privind lumea a treia . Pentru a armoniza tactica (teoriei) coexistenţei interstatale sau internaţional, Brejnev a declarat că coexistenţa paşnică nu se aplică miscărilor de eliberare naţională.

Însă tocmai expansiunea sovietică în lumea a treia (şi schimbarea implicită a balanţei puterii), a fost cea care a provocat reacţia S.U.A. şi încercarea de a pune în legătură acest comportament al sovieticilor cu alte niveluri ale relaţiilor S.U.A. – U.R.S.S.

Pe lângă promovarea luptei interne de clasă în Occident, ajutorul dat forţelor antiimperialiste contravenea principiului non-ingerinţei. În acest caz U.R.S.S. lăsa adesea interesele interstatale să prevaleze în dauna solidarităţii de clasă. Între securitate şi internaţionalism proletar, U.R.S.S. alegea ceea ce îi servea cel mai bine interesele pe care le percepea, fără a ţine seama de responsabilităţile sale ideologice asumate .
How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter !-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!