Exploatarea nemiloasă a popoarelor din America Latină, stagnarea dezvoltării economice, sclavia, lipsa drepturilor politice au fost cauzele care au dat naştere mişcării de eliberare a coloniilor. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, sistemul colonial din America Latină intrase în criză. Această criză a stimulat mişcarea de eliberare naţională din colonii. O mare influenţă asupra acestei mişcări a exercitat-o Războiul pentru independenţă al coloniilor engleze din America de Nord şi Marea Revoluţie franceză. În anii 1791-1803 a avut loc răscoala sclavilor negri de pe insula Haiti, condusă de fostul sclav – generalul Toussaint L’Ouverture. în urma răscoalei, la 1 ianuarie 1804, fosta colonie franceză şi spaniolă şi-a proclamat independenţa sub numele de Republica Haiti – primul stat suveran din Marea Caraibilor şi, totodată, prima în istorie republică locuită de negri. Aici a fost lichidată sclavia şi stabilită egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii.Evenimentele din Haiti au intensificat lupta de eliberare în celelalte colonii latino-americane, în care s-au încadrat plantatorii creoli, moşierii, stăpânii minelor, care suportau pagube din cauza crizei economice, legate de războaiele napoleoniene, şi erau lipsiţi de posibilitatea de a-şi Vinde liber producţia peste hotare. La lupta de eliberare au aderat de asemenea elementele burgheze, mai ales cele comerciale, şi tânăra intelectualitate, care propovăduia ideile Revoluţiei franceze despre egalitate şi suveranitatea poporului. Forţa conducătoare a mişcării de eliberare o alcătuiau creolii revoluţionari.
Un stimulent pentru intensificarea mişcării de eliberare au fost evenimentele din Spania – invazia franceză şi lupta revoluţionară de eliberare a poporului spaniol. Insă revoluţionarii spanioli nu aveau de gând să elibereze coloniile şi nici să le egaleze în drepturi cu metropola. Începând cu anul 1810, mişcarea de eliberare naţională a cuprins întreaga Americă Latină. Până în anul 1818, majoritatea coloniilor s-au eliberat şi s-au proclamat republici independente. Spaniolii au reuşit să lichideze independenţa majorităţii din ele.
în anii 1819-1826, ca rezultat al unui nou avânt al mişcării de eliberare naţională, în care au fost atraşi băştinaşii şi negrii, America Centrală şi de Sud (cu excepţia insulelor Cuba şi Puerto-Rico) obţin independenţă deplină.
Unul din cei mai de vază conducători ai mişcării de eliberare naţională a fost tânărul ofiţer Simon Bolivar (1783-1830).
El prevedea în programul său lichidarea sclaviei şi împroprietărirea participanţilor la lupta pentru independenţă, care a fost grea şi istovitoare. Visul lui era eliberarea şi unirea popoarelor latino-americane.
Cu armata revoluţionară, majoritatea căreia o alcătuiau ţăranii amerindieni şi negrii, în anul 1819 Simon Bolinar învinge oştirile spaniole şi eliberează toată Columbia, iar în anul 1821 – Venezuela. Au mai fost eliberate Grenada Nouă, Panama şi Ecuadorul. Concomitent războiul de eliberare s-a desfăşurat şi în alte regiuni ale Americii de Sud. Sub conducerea talentatului general Jose de San Martin, armata revoluţionară a eliberat Argentina, apoi, cu ajutorul armatei lui Bolivar, a eliberat teritoriile Chile şi Peru.
Mişcarea de eliberare a cuprins şi colonia portugheză Brazilia. Profitând de greutăţile întâmpinate de guvernul metropolei în legătură cu revoluţia din Portugalia (1820-1823), brazilienii au proclamat, în anul 1822, independenţa Braziliei sub formă de stat imperial. Aici, timp îndelungat, a continuat lupta pentru republică şi anularea sclaviei.
Eliberarea coloniilor spaniole din America Latină, cu excepţia insulelor Cuba şi Puerto-Rico, a fost desăvârşită în anul 1826 prin eliberarea completă a republicilor Peru şi Chile.