Junglele din estul Asiei şi din Oceania sunt aproape unicele medii de viaţă ale acestor maimuţe superioare, sau antropoide, ce aparţin faunei din zona de climă ecuatorială şi tropicală. Ele sunt grupate în nouă specii, ce trăiesc în special în Sumatra, Peninsula Malaieziană şi Thailanda, precum şi în alte insule sau ţări din sud-estul marelui continent. Dintre aceste specii, mai importante sunt: Siamangul, Gibonul Mână-Albă, Gibonul cu păr pe creştet, Gibonul Klass, Gibonul Unkava, etc.
Deşi sunt maimuţe antropoide, maimuţele asiatice (urangutanii, gibonii, etc.) nu se aseamănă cu omul la fel de mult ca antropoidele africane. Gibonii nu au păr pe faţă, a cărei piele este de culoare închisă, în schimb majoritatea speciilor au faţa încadrată de un “chenar” de blană de culoare diferită de cea a restului corpului. Femelele au de obicei aceeaşi mărime ca masculii, dar la majoritatea speciilor diferă culoarea părului. De asemenea chiar speciile gibonilor pot fi recunoscute după păr, la cele mai multe blana având o culoare cafenie cu nuanţe de gri-argintiu, însă blana gibonului Mână-Albă este auriu-roşcată. Gibonii sunt animale arboricole, deci modul lor de deplasare, adaptat mediului de viaţă, este brachiaţia, adică atârnarea în braţe. Pentru a se deplasa astfel, ei au braţe lungi şi puternice, terminate cu degete lungi, ce se agaţă de ramurile copacilor ca nişte cârlige. De asemenea, palmele sunt asemănătoare celor ale omului, cu degetul mare mai depărtat de celelalte degete; tălpile picioarelor sunt late şi au şi ele degete lungi. Astfel, când sare de pe o creangă pe alta, gibonul are o viteză atât de mare, încât parcă zboară. Animale diurne, gibonii sunt activi mai ales dimineaţa şi după-amiaza, odihnindu-se în timpul orelor caniculare. Folosind frunze şi ramuri, ei îşi fac un culcuş confortabil printre crengile copacilor, unde dorm în timpul nopţii. Majoritatea speciilor trăiesc în adevărate “societăţi”, ce cuprind numeroase familii, alcătuite de obicei dintr-un mascul, o femelă şi maxim patru urmaşi. S-a constatat că masculul şi femela din aceste familii nu se despart până la sfârşitul vieţii lor. Grupurile de familii au anumite teritorii proprii, pe care le apără, neîngăduind prezenţa altor specii de giboni acolo. Gibonii umblă zilnic pe teritoriile lor, parcurgând în medie un kilometru, în căutarea hranei. Sunt animale omnivore şi se hrănesc de obicei cu fructe, ele fiind hrana lor favorită, frunze, insecte, păianjeni, etc. Împerecherea are loc la aproximativ 2-3 ani. Gestaţia durează 7-8 luni, iar după aceea femela naşte un singur pui, pe care îl ţine un timp agăţat de corpul ei. Mama îl alăptează regulat în primul an, de-abia la începutul celui de-al doilea an ea separându-se de el şi lăsându-l “pe cont propriu”. Deşi puiul încă de la 2-3 ani începe să umble singur, se desparte de familie tocmai la 6-7 ani, iar după aceea îşi caută o pereche şi îşi întemeiază propria familie. O caracteristică mai specială a gibonilor este cântecul. Orice gibon ce trăieşte în colectiv trebuie să cânte. Zilnic, sau la câteva zile, ei cântă, de cele mai multe ori în zori. Cântecul poate dura de la câteva minute la 2 ore, iar animalele cântă în duet (masculul şi femela), în cor (când li se alătură şi alţi giboni) sau solo. Când un gibon cântă solo, el se urcă în vârful unui copac pentru a interpreta, iar când ajunge la punctul culminanat al “ariei”, sare din ramură în ramură, rupând frunze şi crengi; i se alătură şi ceilalţi membri ai familiei, iar cântecul seamănă cu un ritual oriental, însoţit de ţipete, fluierături, ciripituri, chiote şi tot felul de sunete destul de ciudate. Cântecele gibonilor au mai multe scopuri: ele anunţă triburile vecine că teritoriul este ocupat, sau pot avea un rol în reproducere, fiind un mod de comunicare între mascul şi femelă. Sunetele produse de giboni se aud de la o distanţă de 2-3 kilometri. Dintre toate speciile de animale, se spune că gibonul Klass este mamiferul de uscat care cântă cel mai frumos. Din păcate, acţiunea omului are un rol negativ şi în viaţa maimuţelor antropoide asiatice. Multe au fost prinse şi duse în grădini zoologice, unde o mare parte au murit din cauza captivităţii. Principalul pericol este însă distrugerea mediului lor de viaţă. Pădurile ecuatoriale şi tropicale se micşorează din ce în ce mai mult, iar animalele au fost nevoite să trăiască pe teritorii mai mici, ceea ce a dus la creşterea agresivităţii şi deci a mortalităţii lor, şi la scăderea interesului animalelor faţă de reproducere. Ar trebui luate măsuri curând, sau aceste specii de animale, şi nu numai ele, vor avea mult de suferit.