Criza imp. otoman a izbucnit după semnarea tratatului de la Karlowitz(1699), însă premisele acesteia s-au constituit în perioadele anterioare. Premisele crizei otomane:- politica permanentă de cucerire a unor noi teritorii în Europa, Asia şi Africa; – necesitatea tot mai mare de surse financiare şi materiale. În aceste condiţii ostaşii nu primeau banii la timp. Pentru a acoperi cheltuielile crescânde, sultanul a început să emită monede cu un conţinut redus de argint, drept rezultat a crescut inflaţia, s-a dezorganizat viaţa economică şi socială, se introduceau noi impozite. Procese negative aveau loc şi în sistemul de spahii, care nu mai aveau bani pt procurarea echipamentului militar. În rezultatul tratatului de la Karlowitz sultanul pierde multe izvoare de venituri, care permiteau anterior otomanilor să întreţină un număr mare de ieniceri. În sec.18 importanţa armatei de sipahi se reduce considerabil, iar ostaşii care formau grosul de sipahii deveneau membri ai unor unităţi auxiliare. Un alt mod de manifestare a crizei consta în faptul că puterea centrală continua cu încăpăţânare să păstreze proprietatea statului asupra pământului. Dezvoltarea comerţului întâlnea piedici din cauza monopolului Porţii asupra unor produse, abuzului funcţionarilor de stat, drumurilor proaste, vămilor. Oraşul a început să-şi piardă poziţia sa privilegiată. Dezvoltarea meşteşugurilor era afectată de importul mărfurilor europene, mai calitative şi mai ieftine, supuse unei fiscalităţi mai reduse. În rândurile ţăranilor se observă diferenţierea socială. O parte din fruntaşii statului deveneau oameni înstăriţi, iar majoritatea oamenilor sărăceau. Se produc schimbări în structurile de stat. Majoritatea problemelor curente se rezolvă de către departamentul Marelui Vizir, care nu-şi mai ţine lucrările în palatul imperial. Deşi sultanul tot mai puţin participă la adoptarea deciziilor, statul otoman continua să rămână o despoţie orientală. Unele ţări europene, în primul rând, Austria şi Rusia caută să profite de slăbirea Porţii pt rotunjirea stăpânirilor lor pe contul popoarelor de sub dominaţie otomană. Situaţia internă precară se acutizează şi mai mult când Poarta se implică într-un război împotriva Petersburgului (1712), apoi în 1715 întreprinde o campanie militară împotriva Veneţiei. Ulterior, Poarta s-a implicat în luptele cu Iranul pt dominaţie în Transcaucazia, ceea ce a înrăutăţit situaţia economică a imperiului. Situaţia crată a generat nemulţumiri în rândurile populaţie care s-a răsculat, însă toate răscoalele au fost reprimate de către autorităţile otomane. Generalizând cauzele declanşării crizei imp. otoman, menţionăm următoarele: sistemul economic ineficient, feudalizarea şi tendinţele secesioniste ale satrapilor locali, potenţialul militar redus şi primitiv; islamul ca religie dominantă cu caracter conservativ; sistemul politic ineficient; diarhia sultanului.