1. Conceptul de crime contra păcii.Crimele contra păcii  constituie, alături de crimele împotrive umanităţii şi de crimele de război, cele mai grave crime sancţionate de dreptul internaţional penal contemporan.

            Incriminarea faptelor ce constituie crime contra păcii a fost posibilă odată cu interzicerea  războiului ca mijloc de soluţionare a diferendelor internaţionale şi ca instrument al politicii naţionale a statelor.

            Potrivit statutului Tribunalului de la Nürenberg, crimele contra păcii constau în conducerea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanţiilor şi a acordurilor internaţionale, ca şi participarea la un plan concertat sau la un complot pentru săvârşirea oricăruia din actele menţionate. Carta Tribunalului de la Tokio dădea crimelor contra păcii o definiţie asemănătoare.

            În cuprinsul sentinţei prin care a condamnat pentru crime contra păcii pe reprezentanţii statului german vinovaţi de dezlănţuirea şi purtarea unui război de agresiune, Tribunalul de la Nürenberg statua că declanşarea războiului de agresiune nu este o crimă internaţională pur şi simplu, ci crimă internaţională supremă, care diferă de celelalte crime legate de război prin faptul că le conţine pe toate.

            Incriminarea războiului de agresiune a fost ulterior însuşită şi de Adunarea Generală a O.N.U., o dată cu confirmarea principiilor de drept internaţional recunoscute de statutul şi hotărârea Tribunalului de la Nürenberg, prin Rezoluţia nr. 95 (I) din 1947.

            Se poate astfel afirma că, în baza instrumentelor politice şi juridice menţionate şi a practicii celor două tribunale militare internaţionale, de la Nürenberg şi Tokio, însuşită de cvasitotalitatea statelor lumii, ca şi în lumina principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, crimele contra păcii constituie cele mai grave crime internaţionale.

            Crimele contra păcii sunt agresiunea armată şi propaganda în favoarea războiului.

            2. Agresiunea armată

           

            Definirea agresiunii armate într-o formă care să cuprindă toate actele agresive săvârşite de către state a constituit şi constituie încă un obiect de preocupare pentru comunitatea internaţională, în condiţiile în care deşi Carta O.N.U. interzice în mod expres războiul de agresiune, aceasta nu cuprinde şi o definiţie a agresiunii, iar definiţia agresorului cuprinsă în Convenţiile de la Londra din 1933 a fost considerată ca nefiind întru totul satisfăcătoare.

            După eforturi intense  care au început cu anul 1953, când Adunarea Generală a O.N.U. a înfiinţat un Comitet special pentru definirea agresiunii, la 14 decembrie 1974, s-a ajuns la un acord asupra textului final al definiţiei, care a fost adoptat de Adunarea Generală prin Rezoluţia nr. 3314 (XXIX), deci nu printr-un tratat multilateral general, cu forţa juridică a unui asemenea instrument convenţional.

            Definiţia agresiunii, astfel cum a fost adoptată, constituie o formulă de compromis.

            Art. 2 al definiţiei prevede că „ Folosirea forţei armate prin violarea Cartei O.N.U., de câte un stat care a acţionat primul, constituie dovada suficientă prima facie a unui act de agresiune”.

            Deci, faptul de a acţiona primul în modul arătat constituie o primă dovadă, dar nu şi suficientă, pentru a se aprecia că s-a comis un act de agresiune. Preambulul  definiţiei menţionează că problema de a stabili dacă s-a comis sau nu un act de agresiune trebuie să fie examinată în lumina tuturor împrejurărilor proprii fiecărui  caz în parte, iar potrivit art. 2 al acesteia Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, în conformitate cu Carta, să conchidă că o apreciere în sensul că un act de agresiune a fost comis nu ar fi justificată în lumina altor împrejurări relevante, inclusiv faptul că actele în cauză sau consecinţele lor nu sunt de a agresivitate suficientă.

            Definiţia cuprinde şi menţiunea „Nici un considerent, de orice natură ar fi el, politică, economică, militară sau de alt fel, nu poate să justifice o agresiune” (art.5 alin. 1).

            De asemenea, actul privind definiţia agresiunii  prevede în mod expres că războiul de agresiune constituie o crimă împotriva păcii, care dă naştere la răspundere internaţională .

            În cuprinsul documentului menionat, prin care se adoptă definiţia agresiunii, sunt enumerate ca acte de agresiune următoarele acte săvârşite cu sau fără declaraţie de război:

            a) Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat sau orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, precum şi orice anexare prin folosirea forţei a teritoriului sau a unei părţi a teritoriului altui stat;

            b) Bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;

            c) Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;

            d) Atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat împotriva forţelor armate terestre, maritime sau aeriene, ori a marinei şi aviaţiei civile a altui stat;

            e) Folosirea forţelor armate ale unui stat, acre sunt staţionate pe teritoriul altui stat cu acordul statului  gazdă, contrar condiţiilor stabilite în acord, sau orice extindere a prezenţei lor pe teritoriul în cauză, după expirarea acordului;

            f) Fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie utilizat de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terţ;

            g) Trimiterea de către un stat sau în numele lui de bande ori grupuri înarmate, de forţe neregulate sau de mercenari, care se dedau la acte de forţa armată împotriva unui alt stat, de o gravitate care echivalează cu cea a actelor enumerate mai sus, sau faptul de a se angaja în mod substanţial într-o asemenea acţiune.

            Art. 4 al definiţiei cuprinde menţiunea că enumerarea actelor de agresiune nu este limitativă, Consiliul de Securitate al O.N.U. putând califica şi alte atacuri armate ca acte de agresiune, potrivit competenţelor sale conferite de Cartă în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

            În lumina principiilor de drept internaţional se apreciază că pot fi considerate ca acte de agresiune, deci crime internaţionale, deşi nu sunt cuprinse în definiţia dată, şi următoarele:

            -declaraţia de război;

            -represaliile cu folosirea forţei armate împotriva popoarelor şi naţiunilor care luptă pentru dreptul lor la autodeterminare, la libertate şi independenţă.

            3. Propaganda în favoarea războiului

            Propaganda prin care se face apologia războiului sau se îndeamnă la recurgerea la război, indiferent prin ce mijloace s-ar face aceasta, constituie şi ea o crimă împotriva păcii şi securităţii internaţionale. Propaganda în favoarea războiului a fost încorporată ca atare în statutul Tribunalului de la Nürenberg, care în art. 6, lit. a) incriminează nu numai războiul, ci şi orice acte pregătitoare în vederea dezlănţuirii unui război de agresiune.

            Propaganda în favoarea războiului s-a detaşat ca o infracţiune internaţională distinctă dată fiind periculozitatea sa deosebită pentru acţiunea comună a statelor de menţinere a păcii, pentru securitatea fiecărui stat în parte, în condiţiile interzicerii internaţionale a războiului de agresiune.

            În cadrul O.N.U., în afara rezoluţiei prin care au fost aprobate statutele şi lucrările tribunalelor militare internaţionale de la Nürenberg şi Tokio, Adunarea Generală a incriminat propaganda în favoarea războiului prin Rezoluţia nr. 110 din 3 noiembrie 1947, în care se comandă propaganda de război în orice formă şi în orice ţară, care are ca scop sau care poate crea ori mări o ameninţare a păcii, o violare a ei sau un act de agresiune, precum şi prin Pactul internaţional cu privire la dreptuurile civile şi politice, din 1968, în care, la art. 20, se prevede că „ orice  propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege”.

            Propaganda de război este interzisă şi prin Declaraţia O.N.U. referitoare la principiile relaţiilor paşnice dintre state, din 1970, în cuprinsul căreia, în cadrul prevederilor referitoare la principiul nerecurgerii la forţă, se prevede în mod expres:” conform scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite, statele au obligaţia de a se abţine de la orice propagandă în favoarea războiului de agresiune”.