La baza reglementărilor de drept internaţional penal stau câteva importante principii cărora li se adaugă , evident, principiile general recunoscute ale represiunii penale din dreptul intern al statelor.

1) Principiul represiunii universale

            Spre deosebire de dreptul intern, în care acţionează principiul teritorialităţii legii penale, în dreptuil internaţional penal sancţionarea faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent de naţionalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârşită infracţiunea ori aceasta şi-a produs efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a fost prins făptuitorul.

            În convenţiile internaţionale care incriminează anumite fapte penale, de regulă se includ prevederi în sensul că statele părţi sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fi comis respectivele fapte şi să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor.

            În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul să urmărească navele pirat în largul mării şi, capturându-le, să le supună legilor şi jurisdicţiei sale, oricare ar fi naţionalitatea navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naţionali ai săi şi nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau echipajul nu au naţionalitatea sa.

            2) Principiul legalităţii incriminării

            Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o garanţie judiciară fundamentală, în sensul că nici o persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârşit-o nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârşirii ei.

            Convenţiile internaţionale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârşite, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului internaţional.

            3) Principiul răspunderii penale individuale

            Indiferent dacă o crimă internaţională a fost săvârşită de către o persoană care acţionează în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, in nume propriu, răspunderea penală va reveni întotdeauna persoane respective. Se are în vedere că, indiferent de situaţie, orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparţin oamenilor, persoane bine determinate, care trebuie să acţioneze în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicţiilor impuse  de legea penală internaţională.

            4) Principiul imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război

            Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut de Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii din 1968.

            Din cuprinsul conventiei rezultă că este vorba atât de prescripţia răspunderii penale, cât şi de prescripţia executării pedepselor.

            Convenţia precizează că dispoziţiile acesteia se aplică atât reprezentanţilor autorităţilor de stat, cât şi particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei crime din categoriile menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vedere comiterii acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor fi tolerat săvârşirea lor.

            Principiul a fost consacrat unlterior şi în alte documente juridice internaţionale, între care Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, adoptată în 1974.

            Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a acestor categorii de crime sunt că ele reprezintă cele mai grave crime de drept internaţional, că reprimarea efectivă a acestora este un element important  în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea drepturilor omului şi libertăţilor sale fundamentale şi că aplicare regulilor de drept intern referitoare la prescripţia infracţiunilor şi în ce priveşte asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea crimelor încă nedescoperite şi neexecutarea pedepsei de către cei condamnaţi în contumacie.

            5) Irelevanţa juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat

            În dreptul internaţional contemporan, care cuprinde reglementări ample cu privire la răspunderea internaţională a statelor şi în care s-a statuat fără dubiu răspunderea persoanelor fizice pentru faptele penale săvârşite  prin încălcarea normelor de drept internaţional, scuza îndeplinirii de către autorii infracţiunilor a unui act de stat, nu poate fi primită, statele şi persoanele având obligaţia  de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele legalităţii internaţionale. Ca urmare, săvârşirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului.

            A se admite exonerarea  de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o infracţiune din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice cele  mai grave crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul legalităţii internaţionale.

            Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenţii internaţionale. În acest sens, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg prevedea în art. 7 că: „ situaţia oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi considerată nici  o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentinţa sa tribunalul menţionat a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaţilor, argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul  pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest mandat a depăşit el însuşi puterile pe care i le recunoaşte dreptul internaţional.

            6) Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală

            Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia dacă o persoană a acţionat din ordinul expres al superiorului său poate să fie în anumite condiţii  absolvit de răspundere penală, un asemenea ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internaţional ordinul superiorului nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

            În cazul săvârşirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt atât autorul faptei, cât şi persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârşită sau ca autor al unei infracţiuni distincte.

            Acest principiu rezultă din majoritatea convenţiilor penale internaţionale, dar cu deosebire din cele privind crimele de război.

            Tribunalele de la Nürenberg şi Tokio, respingând scuza absolvitorie a ordinului superiorului, au admis, însă, că în anumite circumstanţe faptul de a fi acţionat criminal din ordin ar putea fi considerat ca un motiv de micşorare a pedepsei, dacă tribunalul ar aprecia că aceasta ar fi în interesul justiţiei.

            Statutul Curţii Penale Internaţionale, semnat la Roma la 17 iulie 1998, dând expresie acestui principiu, precizează că în orice împrejurare un ordin de a comite crima de genocid sau o altă crimă împotriva umanităţii este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru asemenea infracţiuni nu se va putea invoca scuza unei dispoziţii primite din partea unui guvern sau a unui superior.