a devenit un instrument politic.Moldova de astăzi este o ţară a agriculturii de subzistență , în timp ce Transnistria este mult mai industrializată.  Moldova era cândva  o mare producătoare de legume şi  fructe datorită solurilor sale deosebit  de fertile, în timp ce Transnistria  producea oţel şi arme. Această situaţie are şi implicaţii politice. În timp ce moldovenii sau retras în sărăcia  lor rurală, transnistrenii rămân dependenţii de stat. Chiar şi atunci când fabricile lor nu produc la capacitate maximă autorităţile transnistrene continuă să plătească salariile şi pensiile. Aceasta reduce nivelul sărăciei, dar creează un nivel de dependenţă politică printre oameni.   Moldova tratează uneori Transnistria ca pe o ţară duşmană, iar alteori de parcă ar fi în continuare parte componentă a ei. În acelaşi fel, având în vedere că Moldova refuză să recunoască secesiunea acestei regiuni. Găgăuzii (creştinii ortodocşi din sudul Moldovei care vorbesc limba turcă) au obţinut un statut social fără conflict armat în decembrie  1994. În 1999, vorbitorii  de limbă bulgară au pretins şi ei o unitate administrativă separată, la Taraclia, şi au avut succes. Există în mod special diferenţe între oamenii din nord, sud, centru şi sud-est. Nu există o noţiune puternică de stat moldovenesc. Găgăuzii se legitimează apelând la amintirea vremurilor când  regiunea a fost o parte din Imperiul Otoman (Basarabia), iar pentru cea mai mare parte  a celorlalţi cea mai puternică amintire istorică este apartenenţa la URSS.  Conflictul găgăuz este mai  puţin semnificativ şi nu a generat decât violenţe izolate. Regiunea a încercat şi ea să se separe de Moldova în urma exceselor naţionaliste din anul 1990, dar ea nu avea avantajele militare  ale Transnistriei  şi nici nu era susţinută de Rusia. Găgăuzia a sperat într-un sprijin din partea Turciei, dar Turcia nu este interesată să susţină secesiunea. Regiunea fiind înconjurată de teritorii moldoveneşti, nu există nici o  posibilitate de contrabandă. Problema  părea să fie rezolvată prin acordarea  statului  de regiune autonomă Găgăuziei  în cadrul Moldovei în 1994.   Eşecul ulterior de a implementa acordul cu privire la statutul special şi de a elabora  un cadru legislativ de susţinere  a autonomiei găgăuze a reprezentat o sursă de  tensiune continuă. Ambiguitatea referitoare  la rolurile şi responsabilităţile guvernului moldovenesc şi ale autorităţilor găgăuze permite evoluţia oportunismului politic într-o atmosferă de confruntare , de provocare. Principala semnificaţie a problemei este aceea că Moldova este oarecum obligată să trateze Găgăuzia  cu mare atenţie pentru a demonstra autorităţilor transnistrene că autonomia este o soluţie viabilă.