Problema iugoslavă s-a încadrat negocierilor vis-a-vis de încheierea păcii cu Austria şi Ungaria, dat fiind faptul că teritoriile ce pretindeau acum a se încadra noului Regat sârbo-croato-sloven fuseseră părţi componente ale Monarhiei Dualiste Austro-Ungare. Din înscrierile lui Lloyd George aflăm că 2.1 mln iugoslavi locuiau sub tutela Vienei, 3.1 mln – erau supuşii Budapestei, iar un nr de 1.9 mln se aflau în supunere comună austro-ungară în B&H. În ceea ce priveşte poziţiile MPs vis-a-vis de formarea unui atare stat: 1)ideea formării unei federaţii balcanice exista demult, atât la serbi (planul „Nacertanie” al unirii balcanicilor în jurul SER- sec.19) cât şi la sloveni şi croaţi. 2)FR susţinea ideea formării unui stat aliat puternic în Balcani, pt a crea lanţul protector al Vestului de bolşevism. În plus, toţi aliaţii urmăreau slăbirea aliatului GER – Austro-Ungaria.3)SUA susţinea prompt dreptul tuturor naţionalităţilor ce cândva fuseseră sub controlul Imperiului la autodeterminare – respectând decizia slavilor balcanici de a se uni într-un stat, cu obligarea acestora de a semna Tratatul Minorităţilor. O problematică complicată în cadrul formării/recunoaşterii noului stat a constituit-o problema frontierelor regatului sârbo-croato-sloven. Acesta avea graniţele nedefinite în raport cu IT, ROM şi AUSTR. IT era unica dintre puterile aliate cu o atitudine negativă faţă de Iugoslavia nou-formată. Conflictul lor era unul de ordin teritorial – delegaţia iugoslavă protesta împotriva punctelor din Acordul d l Londra (1915) ce îi ofereau IT coasta Dalmată şi o parte din Istria Slovenă.iugoslavii cereau Triestul şi alte oraşe din regiunile cu populaţie majoritar italiană în virtutea faptului că în raioanele rurale slavii constituiau majoritatea zdrobitoare şi că toată importanţa acestor oraşe d p coastă consta din a asigura necesităţile comerciale a părţii interioare a ţării. Aspectul problematic al hotarului sârb cu ROM era reflectat în pretenţiile de ambele părţi asupra Banatului. Deşi Brătianu demonstrase clar preponderenţa etnicilor români din regiune, pledând pt acordarea ei în întregime ROM, MPs şovăiau, admiţând posibilitatea partajării regiunii între cei doi aliaţi. SUA a cerut partajarea, în baza principiului autodeterminării etnice (în vestul Banatului concentraţia d sârbi şi germani era m/mare). M.BRIT era împotriva împărţirii. FR accepta ideea partajării Banatului, cu condiţia ca în schimb să s recompenseze ROM cu recunoaşterea unirii Basarabiei. IT, care urmărea slăbirea concurentului său la Adriatică, ar fi cedat tot Banatul ROM. Soarta frontierei sârbo-române s-a decis la 18 martie 1919 – atunci când Banatul a fost partajat – şi 1/3 din el a revenit Iugoslaviei. Negocierile din partea SER au fost conduse de Trumbici, iar a ROM – de IonICB. Conflictul referitor la frontiera regatului sârbo-croato-sloven cu AUSTR s referea la apartenenţa regiunii Klagenfurt la una dintre ele. Consiliul celor 4 a stabilit că conflictul va fi decis printr-un plebiscit în regiune, la care Veşnici (reprezentantul SER) a protestat vehement. Argument: nemulţumirile/protestele slavilor au slăbit considerabil Imp.AUSTR în timpul războiului, d aceea au dreptul d a fi răsplătiţi. În final, prin plebiscit, Klagenfurtul s-a decis a rămâne în componenţa AUSTR.