Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanţe. Sârma ghimpată a fost utilizată într-un mod eficient, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care devenise mai eficientă decât în deceniul 8 al secolului XIX 1870–1880, împreună cu mitralierele şi arma chimică [arme chimice], aveau un efect extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted. Mulţi din ofiţerii ţărilor europene ignoraseră învăţăturile războiului civil american şi erau de acord să accepte pierderi mari.
După succesul lor iniţial în Prima bătălie de la Marne, Antanta şi forţele Puterilor Centrale au început o serie de manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în aşa numita “Întrecerea la mare”. Forţele franceze şi britanice au descoperit rapid poziţiile defensive germane, care se întindeau de la Lorraine până în Flandra. Marea Britanie şi Franţa au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau construite mai bine decât cele ale duşmanilor săi: tranşeele anglo-franceze erau concepute doar ca bariere “temporare” până când forţele lor o să treacă prin liniile germane. Unii sperau că situaţia incertă va lua sfârşit cu ajutorul tehnologiei. În aprilie 1915, germanii au realizat pentru prima oară o breşă de şase kilometri în liniile aliaţilor, când soldaţii francezi s-au retras. Această breşă a fost acoperită de soldaţi canadieni, la Ypres. Nici unul din oponenţi nu a fost capabil să iniţieze un atac hotărâtor, cu toate că acţiunea germană în Bătălia de la Verdun, in 1916, şi eşecul Antantei în Bătălia de pe râul Somme, din vara anului 1916, aproape au distrus armata franceză. Încercările zadarnice ale francezilor de a lansa atacuri puternice şi directe contra liniilor germane s-au terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză şi au cauzat acte de insubordonare, care au pus în pericol integritatea frontului francez după Ofensiva Nivelle, în primăvara anului 1917. Noutatea revoluţiei ruse, Revoluţia Rusă din 1917, a intensificat sentimentele socialiste. Steaguri roşii au fost ridicate şi, cu mai multe ocazii, a fost cântată “Internationala”. Până la sfârşitul rebeliunii, au participat la aceasta între 30.000 şi 40.000 de soldaţi francezi. Pe parcursul perioadei 1915-1917, Imperiul Britanic şi Franţa au suferit cu mult mai multe pierderi decât Germania, însă ambele părţi au pierdut milioane de soldaţi din cauza rănilor şi a bolilor.
Teatrele de operaţie sudice
Imperiul Otoman
Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914, datorită alianţei secrete turco-germană semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse din Caucaz şi mijloacele de comunicare britanice cu India şi cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez. Acţiunile Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, prin Gallipoli, (1915) şi Mesopotamia, cu toate că, iniţial, Turcia a reuşit să respingă eforturile inamicilor. În contrast, în Mesopotamia, după campania dezastruoasă din Kut (1915-16), forţele Imperiul Britanic s-au reorganizat şi au capturat Bagdadul în martie 1917. Mai departe, înspre vest, în Campania Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele Britanice au capturat Ierusalimul Decembrie 1917 şi forţa Egyptian Expeditionary Force, sub comanda lui Edmund Allenby, a învins forţele otomane în Bătălia de la Megiddo (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat în Caucaz. Enver Pasha, comandantul suprem al forţelor armate turce, era un om foarte ambiţios, cu visul de a cuceri Asia Centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a iniţiat o ofensivă cu 100.000 de soldaţi contra Rusiei în Caucaz (decembrie 1914). Insistând asupra unui atac direct contra poziţiilor defensive ruse în munţi, în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forţa sa la Bătălia de la Sarikamis. Comandantul rus în perioada 1915-1916, Generalul Nikolai Iudenici, după unele victorii asupra turcilor, a forţat turcii să părăsească Armeniamodernă şi, într-un mod tragic, a creat contextul pentru deportarea şi genocidul contra armenilor din Armenia de est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat controlul operaţional de la Iudenici. Deţinând controlul unei părţi a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaţilor săi. El a fost pregătit pentru o ofensivă în primăvara anului 1917. Totuşi, din cauza revoluţiei ruse, nici o ofensivă nu a fost iniţiată şi forţele ruse s-au destrămat.
Teatrul italian
Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea şi planurile sale proprii privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria şi Dalmaţia, aflate în teritoriul austriac . În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu Franţa care a anulat datoriile ţării faţă de alianţa anterioară. Italia a refuzat să se alipească forţelor germane şi austriece la începutul războiului, deoarece alianţa lor originară avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obţine neutralitatea Italiei cu promisiunea că Italia va obţine Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra, în aprilie, şi declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a declarat război şi Germaniei .
În general, forţele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate. Forţele Austro-Ungariei au beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza ofensive militare. Pe parcursul războiului, situaţia pe acest front s-a schimbat puţin, în ciuda luptelor crâncene dintre forţele austriece Kaiserschützen şi Standschützen şi forţele italiene Alpini.
Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea frontierei de lângă Trieste), însă toate au fost respinse de către forţele austriece, care aveau avantajul terenului mai înalt. Forţele Austro-Ungariei au lansat contraatacuri din Asiago înspre Verona şi Padua, în primăvara anului 1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar puţine progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând oraşul Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas practic nemişcat mai mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situaţiei favorabile de pe Frontul de Răsărit (Primul Război Mondial), austro-ungarii au primit întăriri apreciabile, incluzând şi forţe de asalt germane. La 26 octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie majoră în Bătălia de la Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanţă de 100 de km, ea a reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave. În 1918 austro-ungarii nu au reuşit să rupă linia italiană, în pofida a numeroase încercări, şi, după ce a suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în faţa forţelor Antantei (noiembrie 1918).
Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf, a avut o aversiune acută pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol pentru ţara sa. Trădarea lor în 1915 l-a înfuriat şi mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat raţiunea şi l-a condus să aleagă o strategie defectuoasă în lupta contra acestui adversar.
România şi Italia în anii Primului Război Mondial
Încă de la începutul războiului mondial, între România şi Italia, până la 1914 membre ale grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state.”Un acord între Italia şi România ni se pare foarte dorit”, transmitea baronul Carlo Fasciotii, acreditat la Bucuresti, la 12 august 1914, şefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C.Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o alianţă capabilă să determine Antanta să accepte şi să sprijine realizarea dezideratelor naţionale ale celor două ţări. La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinând că acesta corespundea “integral sentimentelor şi dorinţelor poporului român.” Carlo Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament formal de informare “asupra propunerilor ce ni se fac”. Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relaţiile bilaterale, obliga cele două ţări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte şi să se consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei.
Războiul în Balcani
După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei ofensive puternice compusă din forţe austro-ungare, germane şi bulgare, în octombrie 1915. Armata sârbă s-a retras în Albania şi Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă britanico-franceză a sosit la Salonic, în Grecia, pentru a oferi asistenţă forţelor greceşti contra Puterilor Centrale. Din păcate pentru Aliaţi, guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forţei aliate şi regele pro-german, Constantin, a tergiversat intrarea Greciei în război de partea Aliaţilor până în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a rămas într-o situaţie, practic, inertă. Doar la sfârşitul războiului, după ce majoritatea forţelor germane şi austro-ungare părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reuşit Antanta să obţină o ruptură critică în liniile inamicilor, forţând Bulgaria să semneze armistiţiul (29 septembrie 1918).
Frontul de Est
Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranşeele Frontului de Vest, conflictul era mai dinamic în Est. Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii simultane: una în Galiţia, vizând Austria, şi alta în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial, în Galiţia, a avut succes, în Prusia, forţele ruse au fost respinse de către Hindenburg şi Ludendorff, în Bătălia de la Tannenberg şi Bătălia de la Lacurile Mazuriene(august şi septembrie 1914), infrastructura economică şi militară inferioară a Rusiei neputând rezista forţelor unite ale Germaniei şi Austro-Ungariei. În primăvara anului 1915, forţele ruse au fost respinse până în Galiţia şi, în mai, Puterile Centrale au reuşit să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varşovia, la 5 august, şi forţându-i pe ruşi să abandoneze complet Polonia, în aşa numita “Mare Retragere”.