1.  Probleme de principiu.Recurgerea la forţa armată împotriva suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor este astăzi interzisă în baza principiului nerecurgerii la forţă, principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan, iar agresiunea armată este considerată drept cea mai gravă crimă internaţională.

            Dreptul internaţional permite, însă, ca forţa armată să fie folosită drept mijloc de ultim recurs pentru contracararea actelor de agresiune, statele putând să utilizeze forţele lor armate împotriva altor state care încalcă grav legalitatea internaţională, pentru a-şi apăra propria integritate teritorială, independenţa şi suveranitatea şi pentru sancţionarea agresorului, în care sens sunt în drept să adopte în propriul teritoriu măsuri adecvate de natură a le permite realizarea scopurilor arătate.

            În realizarea uneia din principalele sale funcţii, de a menţine pacea şi securitatea internaţională, Carta O.N.U. cuprinde un sistem complex de sancţionare, în colectiv, a agresorului de către statele membre, menit a asigura restabilirea legalităţii internaţionale, înlăturarea actelor de agresiune şi a urmărilor acestora, repunerea în drepturi a statului lezat şi prevenirea unor noi încălcări.

            Sisteme similare de asigurare a securităţii internaţionale funcţionează şi în plan zonal, în cazul organizaţiilor internaţionale regionale.

            Carta O.N.U. recunoaşte în acelaşi timp şi dreptul la autoapărare al fiecărui stat care, în caz de agresiune, este îndreptăţit să riposteze prin toate mijloacele care-i stau la îndemână, fie în mod individual, fie împreună cu alte state cu care se află în relaţii de alianţă politico-militară bilaterală sau multilaterală, pentru acordarea de ajutor mutual în caz de atac armat.

            Recunoaşterea dreptului la autodeterminare al popoarelor a dus în planul dreptului la legitimarea luptei armate duse de popoarele coloniale şi dependente împotriva asupritorilor, recurgerea la forţa armelor  de către aceste popoare încadrându-se în situaţiile legitime de folosire a forţei, ca ripostă la exercitarea ilegală de către statele metropolă a unor constrângeri la adresa libertăţii şi independenţei lor.

            Situaţiile în care forţa armată poate fi folosită în mod legal pentru sancţionarea agresiunii sunt, deci, următoarele: de către Organizaţia Naţiunilor Unite, ca sistem universal de securitate; de către organizaţiile regionale, sub controlul O.N.U.; de către fiecare stat în parte, potrivit dreptului la autoapărare individuală sau colectivă; de către popoarele coloniale sau dependente împotriva ţărilor care exercită asupra lor o dominaţie ilegală, contrară normelor dreptului internaţional şi Cartei O.N.U..

            Carta O.N.U. prevede în art. 53 şi 107 şi posibilitatea folosirii forţei împotriva statelor foste inamice puterilor aliate şi asociate în cel de-al doilea ăzboi mondial, între care s-ar încadra şi ţara noastră, măsură ce era menită a contracara o eventuală politică revanşardă din partea acestora, cum se întâmplase după primul război mondial, şi a asigura respectarea clauzelor tratatelor de pace.

            Prevederile articolelor respective, deşi încă în vigoare în mod formal, au devenit caduce, în condiţiile în care statele respective sunt astăzi membre ale O.N.U. şi s-au angajat să ducă o politică de pace şi de respectare a dreptului internaţional alături de celelalte state ale lumii.

2.   Folosirea forţei de către Organizaţia Naţiunilor Unite

            Carta O.N.U. proclamă în preambulul său hotărârea statelor membre de a-şi uni eforturile pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, de a accepta principii şi a institui metode „ care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât în interesul lor comun”.

            Statele             membre ale O.N.U. s-au angajat să-şi garanteze reciproc securitatea şi să contribuie prin toate mijloacele conforme cu dreptul internaţional la reprimarea agresiunii indiferent unde, din partea cui şi împotriva cui s-ar produce aceasta.

            Mijloacele prevăzute de Carta O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, asigurarea legalităţii internaţionale şi apărarea drepturilor statelor sunt, în caz de diferend sau de conflict internaţional, atât mijloacele paşnice cunoscute, cât şi, în caz de violări ale păcii sau de acte de agresiune, măsuri bazate pe forţă, fie că aceasta implică sau nu folosirea forţei armate. Ele sunt cuprinse  în Capitolul VI al Cartei, intitulat, „ Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune”.

            Mecanismul  prevăzut în acest sens de Carta O.N.U. este destul de complex, principalelor organisme ale organizaţiei mondiale (Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate) stabilindu-li-se atribuţii, drepturi şi obligaţii precise privind folosirea forţei, inclusiv a forţei armate. Un rol important joacă în acest domeniu şi secretarul general al O.N.U.

            1) Adunarea  Generală a O.N.U. are un rol relativ limitat în rezolvarea unor situaţii conflictuale ce ar apărea între membrii organizaţiei.

            Pe de o parte, ea se poate pronunţa asupra oricărei situaţii ce ar constitui o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, în baza competenţei sale generale de a analiza şi dezbate orice problemă ce intră în sfera de preocupări a organizaţiei, iar pe de altă parte, în caz de diferend între statele membre, poate face recomandări asupra modului de soluţionare atât statelor implicate, cât şi Consiliului de Securitate, acestuia din urmă fie din oficiu , dacă nu s-a sesizat el însuşi cu situaţia sau diferendul respectiv, fie la cererea acestuia, dacă s-a sesizat el însuşi.

            Adunarea Generală nu poate să întreprindă măsuri bazate pe forţă şi cu atât mai mult nu poate dispune recurgerea la forţa armată împotriva unui stat care prin conduita sa culpabilă a dat naştere unui diferend sau unei situaţii internaţionale, sau care în mod deliberat a recurs la acte de agresiune împotriva altui stat.

            Deşi limitată prin prevederile Cartei O.N.U. în posibilităţile ei legale de a acţiona direct asupra situaţiilor concrete în care pacea şi suveranitatea sunt tulburate sau ameninţate, Adunarea Generală a îndeplinit şi îndeplineşte în continuare un rol important în soluţionarea unor probleme de ordin general  de această natură, adoptând decizii (declaraţii şi rezoluţii) care exprimă luări de poziţie nete împotriva unor acte de agresiune şi care exercită o influenţă pozitivă pe plan internaţional, pentru dezamorsarea unor situaţii conflictuale şi soluţionarea acestora în spiritul dreptului internaţional, al asigurării păcii mondiale.

            2) Consiliul de Securitate al O.N.U. are, potrivit Cartei, o poziţie cu totul specială în sistemul de rezolvare a situaţiilor şi diferendelor care ar primejdui pacea şi securitatea internaţională, el având  „ principala răspundere pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” (art. 24) şi fiind abilitat ca în îndeplinirea îndatoririlor sale decurgând din această răspundere, să acţioneze în numele statelor membre, acestea obligându-se să-i accepte şi să-i execute hotărârile .

            Măsurile pe care le poate lua Consiliul de Securitate în caz de ameninţare contra păcii, violări ale păcii sau acte de agresiune sunt prevăzute în Capitolul VII al Cartei O.N.U., care cuprinde şi principalele atribuţii ale Consiliului de Securitate în domeniul realizării securităţii şi păcii internaţionale.

            Potrivit Cartei (art. 39) Consiliul de Securitate are atât competenţa de a constata existenţa unei ameninţări contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune, cât şi pe aceea de a acţiona în mod corespunzător pentru menţinerea păcii.

            Constatarea existenţei uneia din situaţiile care reclamă intervenţia Consiliului de Securitate se poate face atât din oficiu, cât şi la sesizarea unui alt organ al O.N.U. sau a unor state, indiferent dacă statele respective sunt sau nu implicate direct.

            Acţiunea Consiliului de Securitate constă în adoptarea unor recomandări sau a unor hotărâri, în funcţie de situaţie.

            Recomandările nu au caracter obligatoriu, pe această  cale nu se pot lua măsuri de constrângere, ci doar se pot indica procedurile şi metodele pentru rezolvarea situaţiei.

            Hotărârile stabilesc măsuri concrete menite a duce la menţinerea sau, după caz, la restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Consiliul de Securitate este în drept să decidă, cu caracter obligatoriu, luarea de măsuri provizorii sau de măsuri definitive, care pot să implice sau nu folosirea forţei armate.

            a) Măsurile provizorii se iau în scopul de a preveni agravarea unei situaţii cionstatate ca atare, înainte de cercetarea amănunţită a acesteia şi de adoptarea unor recomandări sau hotărâri pentru soluţionarea pe fond a conflictului. Carta nu indică în ce ar putea  consta  asemenea măsuri provizorii pentru a nu îngrădi aprecierea Consiliului de Securitate în raport cu situaţiile concrete, care pot fi  foarte variate .Asemenea măsuri pot consta, de exemplu, dintr-un ordin de încetare a focului, din instituirea unui moratoriu, oprirea înaintării trupelor şi altele asemenea.

            În caz de neconformare a părţilor faţă de măsurile cu caracter provizoriu dispuse de Consiliul de Securitate, acesta este împuternicit să ţină seama în modul cuvenit de refuzul respectiv în cursul desfăşurării ulterioare a evenimentelor, la aprecierea poziţiei şi a răspunderii fiecăreia dintre părţi.

            Măsurile provizorii trebuie să fie de aşa natură încât să nu prejudicieze drepturile , pretenţiile sau poziţia părţilor interesate şi să nu avantajeze pe vreuna din părţi.

            b) Măsurile definitive pot să fie de două feluri: cele care nu implică folosirea forţei armate şi cele bazate pe folosirea forţei armate.

            Măsurile care nu implică folosirea forţei armate pot să se refere la izolarea internaţională a statului în culpă sau la crearea unor dificultăţi pentru poziţia politică internaţională şi pentru economia acestuia, prin exercitarea de presiuni, în scopul de a-l determina astfel să-şi corijeze conduita, să renunţe la actele sale condamnabile şi să reintre în legalitate.

            În cadrul acestor măsuri Consiliul de Securitate poate să ceară statelor membre ale O.N.U. să întrerupă total sau parţial relaţiile economice, comunicaţiile feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio sau prin alte mijloace de comunicaţie cu statul supus măsurilor de sancţionare, sau să întrerupă relaţiile diplomatice cu acesta ( art. 41 al Cartei O.N.U.).

            Deşi nu implică folosirea forţei armate, asemenea măsuri au caracter de constrângere şi prezintă o gravitate deosebită pentru statele împotriva cărora se iau. Ele nu mai au drept scop, ca în cazul măsurilor provizorii, conservarea poziţiei părţilor în conflict la un moment dat, ci sancţionarea acelora care nu s-au conformat hotărârilor anterioare şi continuă conduita lor ilicită. Luarea unor asemenea măsuri presupune o atitudine clară, tranşantă, din partea Consiliului de Securitate în favoarea uneia sau alteia din părţile aflate în conflict, o condamnare a statelor vinovate de tulburări ale păcii, de violări ale păcii sau de acte de agresiune.

            Măsurile bazate pe folosirea forţei armate se iau în cazul în care măsurile cu caracter provizoriu, recomandările Adunării Generale sau ale Consiliului de Securitate, precum şi măsurile luate de Consiliul de Securitate care nu implică folosirea forţei armate, s-au dovedit ineficiente.

            În această situaţie Consiliul de Securitate poate să întreprindă, prin folosirea forţelor terestre, navale sau aeriene ale membrilor organizaţiei, orice acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

            Carta prevede asemenea măsuri numai cu caracter enunciativ, menţionând demonstraţiile militare , măsurile de blocadă şi alte operaţii executate de forţele maritime, terestre sau aeriene ( art. 42).

            Pentru exercitarea atribuţiilor Consiliului de Securitate, Carta O.N.U. a prevăzut un mecanism de constituire şi de utilizare a forţelor armate ale organizaţiei, care să fie în măsură să angajeze acţiuni militare asupra statelor în culpă.

            Art. 43 al Cartei O.N.U.  prevede obligaţia statelor membre de a pune la dispoziţia Consiliului de Securitate forţe armate şi de a-i acorda sprijinul şi facilităţile necesare, inclusiv dreptul de trecere a trupelor peste teritoriul lor, în vederea executării măsurile de menţinere a păcii.

            Contribuţia cu forţe armate , sprijinul şi facilităţile, nu se angajează însă automat, ci sunt condiţionate de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: formularea unei cereri exprese din partea Consiliului de Securitate şi încheierea unor acorduri între Consiliu pe de o parte şi membrii organizaţiei, individual sau în grup, pe de altă parte.

            Utilizarea în luptă a efectivelor puse la dispoziţia O.N.U. trebuie să se facă, potrivit Cartei, după planurile pregătite de Consiliul de Securitate cu ajutorul unui Comitet de stat major, statele care participă cu forţe armate având, însă, dreptul să fie invitate la adoptarea de către Consiliul de Securitate a hotărârilor privind utilizarea forţelor lor armate.

            Caracterul sumar al prevederilor Cartei, ca şi sistemul prevăzut pentru angajarea şi conducerea forţelor armate ale O.N.U., au determinat ca problema constituirii unor asemenea forţe să depindă în ultimă instanţă de factori politici conjuncturali, practic de voinţa marilor puteri membre permanente ale Consiliului de Securitate, astfel că, până în prezent, nu s-au încheiat asemenea acorduri încă din timp de pace şi, ca urmare , nici nu s-au constituit forţele militare ale O.N.U. în conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei.

            Mecanismul prevăzut de Carta O.N.U. a funcţionat doar cu caracter ad-hoc în cazul agresiunii săvârşite de Irak în 1990 împotriva statului Kuweit, pe care l-a invadat  şi l-a anexat. După anexare, prin rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. , s-a cerut Irakului eliberarea Kuweitului, iar ca urmare a refuzului statului agresor Consiliul de Securitate a instituit o blocadă totală şi a invitat mai multe state să0i pună la dispoziţie trupe pentru reprimarea agresiunii şi eliberarea Kuweitului.

            Trupele puse la dispoziţia Consiliului de Securitate, în special de către Statele Unite ale Americii, au declanşat in ianuarie 1991 operaţiunea „ Furtuna deşertului” în urma căreia Kuweitul a fost eliberat, iar Irakului i s-au pus o serie de condiţii, între care restituirea bunurilor ridicate din Kuweit, plata reparaţiilor pentru daunele cauzate şi distrugerea armamentului  de nimicire în masă, până la îndeplinirea acestor condiţii menţinându-se în continuare blocada instituită şi exercitându-se un control asupra îndeplinirii obligaţiilor stabilite.

            Cu toate că mecanismul prevăzut de Carta O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi reprimarea oricărei agresiuni prin folosirea forţei armate nu a funcţionat decât în mică măsură, el este şi rămâne încă în vigoare, dispoziţiile corespunzătoare nefiind abrogate, iar noile condiţii ale relaţiilor internaţionale, apărute ca urmare a sfârşitului bipolarităţii mondiale, ar putea crea un cadru nou, care să faciliteze punerea lor în aplicare în situaţiile prevăzute de Cartă.

            Forţele multinaţionale de menţinere a păcii

            Deşi forţele armate ale O.N.U. nu s-au putut constitui conform Cartei, organizaţia mondială a fost totuşi prezentă cu efective militare ale statelor membre în numeroase situaţii conflictuale şi crize politico-militare ce au avut loc în ultimele decenii în diferite regiuni ale lumii, adicând adesea o contribuţie pozitivă la rezolvarea sau diminuarea proporţiilor acestora.

            Rolul îndeplinit de aceste forţe armate nu este, însă, cel prevăzut de capitolul VII al Cartei O.N.U. – constrângerea agresorului să înceteze actele sale agresive şi restabilirea păcii şi securităţii internaţionale, prin implicarea directă în operaţiile militare împotriva statului agresor – ci unul de o factură diferită, de prevenire a agravării conflictelor armate declanşate şi de garantare că anumite aranjamente politico-militare la care s-a ajuns pe parcurs în situaţia internaţională ce s-a creat sunt respectate de părţile implicate, fără a lua, în general, atitudine activă şi diferenţiată în favoarea vreuneia dintre părţi, considerată ca victimă.

            Forţele multinaţionale de menţinere a păcii, indiferent de denumirea concretă a acestora sau de misiunile pe care le au de îndeplinit, au întotdeauna un caracter ad-hoc, ele constituindu-se de către Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe perioade determinate şi pentru un conflict anume.

            Crearea acestor forţe reprezintă o soluţie originală, izvorâtă din necesităţile şi realităţile contemporane, inspirată, în esenţa sa, din principii generale ale Cartei.

3. Rolul organizaţiilor internaţionale regionale în folosirea forţei

           

            Carta O.N.U., în capitolul VIII, prevede şi posibilitatea ca forţa să fie folosită sub egida O.N.U.  de către organizaţiile internaţionale – acorduri şi organisme – care au în preocupările lor probleme privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în cadru regional, dacă organizarea şi activitatea acestora sunt compatibile cu scopurile şi principiile O.N.U.

            În concepţia Cartei, rolul organizaţiilor internaţionale de securitate este limitat şi, în mare parte, subordonat O.N.U.  Menirea lor este ca, alături de O.N.U. , să promoveze rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale ci caracter local, iar sub egida acesteia, să participe la rezolvarea oricăror diferende, inclusiv prin aplicarea unor măsuri de constrângere, rolul lor fiind astfel de a completa mecanismul centralizat de securitate colectivă cu contribuţia pe care , pe plan zonal, o pot aduce la limitarea efectelor asupra păcii şi securităţii internaţionale ale diferendelor şi altor situaţii periculoase, la rezolvarea mai operativă a acestora.

            Potrivit Cartei, organizaţiile regionale trebuie să informeze permanent şi complet Consiliul de Securitate al ONU asupra acţiunilor pe care le întreprind sau le pregătesc pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, ele nu pot întreprinde nici o măsură de constrângere fără autorizarea Consiliului de Securitate, iar Consiliul de Securitate la rândul său poate utiliza asemenea acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea măsurilor de constrângere sub autoritatea sa.

4.  Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă

            Art. 51 al Cartei O.N.U. stipulează că nici o dispoziţie a Cartei „ nu va aduce  atingere dreptului inerent al dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite…”

            Dreptul legitim  la autoapărare în forma consacrată de Carta O.N.U. este rezultatul unei îndelungi evoluţii, de la dreptul de autoprotecţie recunoscut ca legal sub diferite forme ( autoconservarea, autoapărarea preventivă, autoajutorarea etc.) la situaţia de astăzi când statele au dreptul de a recurge la forţa armelor numai în cazul în care sunt victime ale unei agresiuni armate, nu şi ca răspuns la violarea de către state a normelor de drept internaţional în alte forme, cum ar fi nerespectarea unor obligaţii asumate prin tratate ori lezarea unor interese legitime.

            Mai mult, pentru a se justifica recurgerea la forţa armată în cadrul  dreptului legitim de autoapărare individuală sau colectivă atacul căruia i se ripostează trebuie să fie real  şi actual, simpla eventualitate a unui atac sau ameninţarea cu agresiunea armată neputând constitui un temei pentru ca recurgerea la forţa armată de către statul ameninţat să aibă caracterul de autoapărare legitimă.

            Acţiunile militare preventive sunt contrare Cartei O.N.U. şi dreptului internaţional contemporan.

            Carta O.N.U. nu cuprinde nici o menţiune specială din care să rezulte deosebiri de principiu între autoapărarea individuală şi cea colectivă.

            Autoapărarea colectivă presupune ca două sau mai multe state să-şi acorde reciproc sprijinul, inclusiv cu forţele lor armate, în cazul în care unul dintre ele ar fi victimă a agresiunii. Pentru a da eficienţă autoapărării colective, statele încheie de regulă încă din timp de pace, în baza art. 51 al Cartei O.N.U. , acorduri de asistenţă mutuală prin care se stabilesc condiţiile şi limitele furnizării reciproce de sprijin militar în caz de agresiune. Un exemplu de asemenea acord îl constituie Tratatul Atlanticului  de Nord, care stă la baza constituirii N..A.T.O..

            Potrivit art. 51 al Cartei O.N.U. măsurile luate de statele membre în exercitarea dreptului lor la autoapărare trebuie să fie aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea şi îndatoririle acestuia de a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

5.  Folosirea forţei de către popoarele coloniale şi naţiunile dependente pentru eliberarea lor naţională

            Organizaţia Naţiunilor Unite şi-a propus printre scopurile sale şi pe acela de a dezvolta relaţii între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi  a popoarelor şi a dreptului lor de a dispune de ele însele.

            Dezvoltarea la scurt timp după adoptarea Cartei a unor ample mişcări de eliberare colonială şi  naţională, pentru obţinerea independenţei, de către popoarele aservite în variate forme (colonii, mandate, tutelă internaţională, etc.) a dus la prăbuşirea sistemului colonial şi la formarea a circa 90 de state independente, proces  în care luptă popoarelor respective a dobândit caracterul unei lupte legitime, iar opoziţia fostelor state dominante caracterul unei acţiuni contrară normelor şi principiilor dreptului internaţional.

            Folosirea forţei armate de către statele metropolă împotrive popoarelor aflate sub dominaţia lor, care îşi caută realizarea drepturilor lor legitime inclusiv pe calea armelor, a căpătat astfel caracterul unei agresiuni internaţionale.

            Adunarea Generală a O.N.U. s-a pronunţat în acest sens în numeroase documente internaţionale, în special în cuprinsul Declaraţiei privind acordarea  independenţei ţărilor  şi popoarelor coloniale, din 1960, care proclamă incompatibilitatea dintre regimul colonial şi dreptul popoarelor de a-şi hotărâ soarta, şi Rezoluţia din 1966 intitulată „ Respectarea strictă a interdicţiei recurgerii la ameninţarea sau la folosirea forţei în relaţiile internaţionale şi a dreptului popoarelor la autodeterminare”, în care se prevede expres că orice acţiune care face apel la constrângere directă sau indirectă pentru a lipsi popoarele supuse dominaţiei străine de dreptul lor la autodeterminare, la libertate şi la independenţă, constituie o violare a Cartei O.N.U.

            În cuprinsul Definiţiei agresiunii din 1974 (art.7) se reafirmă dreptul popoarelor supuse unor regimuri coloniale  sau rasiste ori altor forme de dominaţie străină de a lupta pentru eliberarea lor şi de  a solicita şi a obţine ajutor din partea altor state pentru realizarea acestui scop şi, deşi acţiunea acestor popoare nu figurează printre actele de agresiune cuprinse în art. 3, se menţionează că nimic din definiţia dată nu poate să afecteze dreptul acestor popoare la lupta lor.

            Protocolul I de la Geneva, din 1977, pentru reafirmarea şi dezvoltarea dreptului  internaţional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat recunoaşte din art. 1, par. 4, ca având caracter internaţional şi „conflictele armate în care popoarele luptă împotriva dominaţiei coloniale şi a ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor resiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele…”

            Ca atare, se poate conchide că în prezent  recurgerea la forţa armată pentru exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele constituie un caz special de legitimă apărare, iar folosirea forţei armate pentru a împiedica o asemenea luptă este contrară art. 2, par.4, al Cartei, care prevede că statele sunt obligate să nu recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei nu numai împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, ci şi „în orice altă manieră incompatibilă cu scopurile Naţiunilor Unite”.