1. Noţiunea de infracţiune internaţională.Trecerea în sfera internaţionalului a unor infracţiuni care în perioada clasică a dreptului internaţional public erau de conpetenţa exclusivă a statelor, în cadrul dreptului intern al acestora, ca şi apariţia unor noi infracţiuni grave, o dată cu interzicerea recurgerii la forţa armată în relaţiile dintre state şi cu dezvoltarea generală a relaţiilor internaţionale, care devin tot mai complexe şi impun cerinţe tot mai mari de apărare a unor valori şi a interese comune, au determinat şi cristalizarea noţiunii de infracţiune internaţională.

            Noţiunea de infracţiune internaţională este de dată mai recentă, ea fiind legată şi de două postulate importante pentru dreptul internaţional penal şi anume că statul în relaţiile sale este supus dreptului şi că individul poate fi făcut răspunzător pentru acţiunile ilicite ale unui stat.

            Dreptul internaţional penal s-a constituit ca ramură distinctă abia în ultimul secol, iar răspunderea internaţională pentru săvârşirea de infracţiuni s-a adăugat celorlalte forme ale răspunderii, îndeosebi în legătură cu crimele de război, dar şi cu săvârşirea de către persoane particulare în timp de pace a unor infracţiuni a căror periculozitate afectează societatea umană  în întregul său, dincolo de interesele de protecţie antiinfracţională proprii fiecărui stat.

            Vespasian Pella arăta că infracţiunea internaţională constituie  o acţiune  sau inacţiune sancţionată de o pedeapsă pronunţată şi executată în numele comunităţii statelor.

            Majoritatea autorilor care au definit infracţiunea internaţională au încadrat-o în categoria faptelor ilicite săvârşite de către state prin reprezentanţii  lor autorizaţi  sau de către persoane particulare în nume propriu, dar imputabile în toate situaţiile, sub aspectul sancţiunii penale, unor persoane fizice.

            Infracţiunea internaţională poate fi definită ca o faptă constând dintr-o acţiune sau omisiune, săvârşită cu vinovăţie de către o persoană în calitate de agent al statului sau în nume şi interes propriu, prin care se încalcă dreptul şi interesele ocrotite de dreptul internaţional şi care este sancţionată prin incriminarea sa de către dreptul internaţional.

            2.  Elementele constitutive ale infracţiunii internaţionale

            Infracţiunea internaţională se caracterizează prin următoarele elemente constitutive:

            a) Elementul material, constând dintr-un act de natură fizică , voluntar, care se poate manifesta sub două forme: ca acţiune (delicta comissiva) sau ca inacţiune ori omisiune (delicta omissiva).

            Actul material ia aspecte diferite în raport de configuraţia faptei incriminate în baza dreptului internaţional convenţional sau cutumiar (genocid, apartheid, terorism, etc.).

            b) Elementul ilicit constituie un alt factor care condiţionează existenţa infracţiunii internaţionale, ilegalitatea fiind aceea care diferenţiază şi atrage sancţiunea penală. Caracterul ilicit rezultă dintr-o încălcare a unei norme de drept internaţional cuprinsă fie într-o convenţie internaţională, fie într-o cutumă, ori dintr-un act contrar echităţii şi justiţiei internaţionale.

            Infracţiunile internaţionale nu pot fi reprimate dacă au intervenit anumite cauze care înlătură caracterul ilicit al actului de violare a obligaţiei internaţionale (forţa majoră, starea de necesitate, legitima apărare etc.) sau dacă faptele au fost săvârşite în limitele unei obligaţii rezultând din legi sau tratate internaţionale.

            c) Elementul moral. Pentru a constitui infracţiune internaţională, actul incriminat trebuie să fie imputabil autorului. Se pune, deci, problema săvârşirii cu vinovăţie a faptei incriminate. Aceasta presupune atât voinţa de a comite o faptă de drept internaţional penal, cât şi conştiinţa caracterului ilicit al faptei.

            3. Clasificarea infracţiunilor internaţionale

             În dreptul internaţional penal, infracţiunile se pot clasifica după mai multe criterii:

            1) O primă clasificare are la bază obiectul infracţiunii, în raport de care infracţiunile se împart în:

            a) Infracţiuni comise de către persoane fizice în numele sau în contul unui stat, cum ar fi : declanşarea şi ducerea unui război de agresiune, violarea angajamentelor asumate prin tratate internaţionale, apartheidul, genocidul etc.

            b) Infracţiunii comise de către persoane particulare, în afara împuternicirii din partea vreunei autorităţi a unui stat. În această categorie intră o multitudine de infracţiuni, între care: terorismul, pirateria maritimă, deturnarea de aeronave, distrugerea cablurilor sau a conductelor submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulaţia şi traficul cu publicaţii obscene, aducerea în sclavie şi traficul de sclavi, traficul de femei şi de copii, luarea de ostatici, munca forţată, infracţiunile împotriva bunurilor culturale etc.

            2) O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau scopul urmărit de autorul infracţiunii, în sensul dacă acesta ( motivul sau scopul) are sau nu un caracter politic ori ideologic. În prima categorie a infracţiunilor cu caracter politic sau ideologic se încadrează crimele împotriva umanităţii, crimele de război, genocidul, apartheidul şi terorismul internaţional, iar în cea de-a doua categorie intră toate celelalte infracţiuni menţionate şi altele de acelaşi gen.

            3) Un al treilea criteriu de clasificare îl constituie perioada în care au fost comise infracţiunile, după cum acestea  au fost săvârşite în timp de pace sau în timp de război, din acest punct de vedere unele infracţiuni putând fi săvârşite numai în timp de pace, altele numai în timp de război, iar altele atât în timp de pace cât şi în timp de război.

            4) Cea de-a patra clasificare a infracţiunilor internaţionale se face după natura obiectului împotriva căruia sunt dirijate şi căruia îi aduc atingere, cu alte cuvinte, după natura valorilor afectate, în infracţiuni contra unor valori morale şi infracţiuni contra unor valori materiale.

            a) Din prima categorie a infracţiunilor îndreptate împotriva unor valori morale, fac parte infracţiunile prin care se aduce atingere ordinii politice şi juridice internaţionale, cum sunt războiul de agresiune şi terorismul internaţional, sau persoanei umane concepută ca o valoare universală indiferent de naţionalitate, rasă sau religie şi anume vieţii, integrităţii sale fizice sau morale, demnităţii umane, cum ar fi crimele de război, crimele împotriva umanităţii, tratamentele inumane, scalvia şi faptele analoge sclaviei, munca forţată, traficul de stupefiante etc.

            b) Din cea de-a doua categorie, a infracţiunilor internaţionale prin care se aduce atingere valorilor materiale, adică acele valori care pot face obiectul unei aprecieri sau evaluări materiale şi pecuniare, se  încadrează cele prin care se lezează bunurile culturale (opere literare, ştiinţifice, artistice, de cult, etc, bunurile a căror folosinţă este indispensabilă tuturor oamenilor (telegraful, telefonul, cablurilor şi conductele submarine), ori  bunurile a căror autenticitate sau conservare este importantă atât pentru comunitatea statelor, cât şi pentru fiecare individ ( moneda, biletele de bancă, titlurile de valoare şi altele).