Strâmtorile internaţionale sunt întinderi de apă situate între porţiuni de uscat formând treceri înguste pentru navigaţie. Regimul juridic al acestora interesează atât statele riverane, pentru asigurarea propriei lor securităţi, cât şi celelalte state ale lumii, pentru facilitarea navigaţiei libere a navelor proprii, strâmtorile făcând posibilă scurtarea rutelor între diferite porturi ale lumii.

            Până la Convenţia din 1982 asupra dreptului mării, dreptul internaţional nu cuprindea reguli general acceptate privind navigaţia prin strâmtorile internaţionale, existând doar reglementări punctuale asupra unora dintre acestea: Bosfor şi Dardanele ( la Marea Neagră), Sun, Belul Mare şi Belul Mic ( la Marea Baltică), Gibraltar, Magellan etc.

            Regimul juridic stabilit prin Convenţia din 1982 prevede că prin strâmtorile care leagă  o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă cu o altă parte a mării libere sau a zonei economice exclusive statele au un drept de trecere în tranzit pentru navele lor, similar dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială. Aceasta înseamnă că navele în cauză trebuie să realizeze un trafic continuu şi rapid , să se abţină de la orice activităţi care necesită o autorizare prealabilă din partea statului riveran, sau care sunt interzise de acesta, ori care ar stânjeni navigaţia şi să respecte reglementările privind navigaţia în zonă stabilite de statele riverane.

            Statele riverane au obligaţia de a asigura dreptul de trecere în tranzit a tuturor navelor în deplină securitate, fără nici o discriminare. Ele rămân, însă, suverane asupra acestor strâmtori.

            Strâmtorile Mării Negre

            Constituind singura ieşire spre Marea Mediterană pentru ţările riverane Mării Negre, strâmtorile Bosfor şi Dardanele prezintă atât pentru ţările respective, cât şi pentru alte ţări, o importanţă politică, militară şi economică deosebită.

            Stabilirea unui statut internaţional al Bosforului şi Dardanelelor s-a făcut pentru prima oară prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1874, până  atunci Imperiul otoman exercitând suveranitatea sa deplină asupra acestora.Alte reglementăriau fost realizate îndeosebi prin Tratatul de la Adrianopole (1829), Tratatul de la Londra (1841) şi Convenţia de la Lausanne(1923).Sub imperiul acestor reglementări internaţionale regimul juridic al acestor strâmtori a oscilat între libertatea deplină pentru navigaţie  a navelor unor state (Rusia, Anglia etc.) sau pentru toate statele lumii şi închiderea lor totală pentru navele militare, demilitarizarea şi neutralizarea lor.

            Regimul juridic actual al celor două strâmtori este stabilit prin „Convenţia de la Montreux” din 1936.

            Potrivit acestei convenţii circulaţia navelor comerciale prin strâmtori este liberă pentru toate statele lumii. În timp de război circulaţia este liberă numai dacă Turcia este neutră, iar dacă Turcia este beligerantă ea poate să interzică trecerea navelor comerciale ale statelor inamice, asigurând drept de liberă trecere pentru navele statelor neutre, cu condiţia ca acestea să nu ajute vreun stat inamic.

            Navele militare ale altor state au dreptul de a trece prin strâmtori în timp de pace, dar cu unele restricţii. Statele riverane pot trece prin strâmtori orice navă militară, inclusiv submarine, acestea însă fiind obligate să navigheze numai ziua şi la suprafaţă; pentru statele neriverane trecerea navelor militare este supusă unor restricţii de tonaj, de număr de nave şi de tipul acestora.