APPLY FOR THIS OPPORTUNITY!
Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know!
Share / Like / Tag a friend in a post or comment!
To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.
Străin este persoana, cetăţean al altui stat, care se află, permanent sau temporar, pe teritoriul unui stat, fără a avea şi cetăţenia acestuia. Sunt în general asimilaţi străinilor persoanele fără cetăţenie şi refugiaţii. Regimul juridic al străinilor, care se referă la condiţiile de intrare, de Şedere şi de ieşire a acestora din ţară şi la drepturile şi obligaţiile în raport cu statul pe teritoriul căruia se află, se stabileşte în principiu de către fiecare stat prin legislaţia proprie şi prin acte ale administraţiei sau ale justiţiei statului primitor. În acelaşi timp, o sumă de reguli privind regimul juridic al străinilor sunt stabilite pe bază de reciprocitate de către state prin convenţii internaţionale, în general cu caracter bilateral.Străinii nu pot avea, potrivit dreptului internaţional, un regim mai favorabil decât cetăţenii proprii ai unui stat, deşi istoria dreptului internaţional a cunoscut şi situaţii când pentru străini se instituia un statut privilegiat (regimul capitulaţiilor, de exemplu).
În dreptul internaţional contemporan un stat are în principiu datoria să admită intrarea oricărui străin pe teritoriul său, dar poate refuza o asemenea intrare unor persoane sau unor categorii de persoane considerate ca indezirabile datorită atitudinii lor faţă de statul respectiv ori pentru că acestea constituie un pericol pentru ordinea constituţională sau ordinea publică (consumatori de stupefiante, bolnavi de boli mintale sau contagioase etc.). De asemenea, fiecare stat poate condiţiona această intrare de îndeplinirea unor cerinţe de către străinul în cauză şi poate supune o asemenea intrare unor proceduri de îndeplinit. În general , intrarea străinilor pe teritoriul unei ţări necesită o autorizare prealabilă sau o viză specială, aplicată de organelor abilitate ale statului pe paşaportul persoanei respective.
Orice stat este în drept ca, pentru motive temeinice, să expulzeze un străin de pe teritoriul său, iar în cazul în care acesta săvârşeşte o infracţiune , sâ-l extrădeze.
În ce priveşte drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea un străin pe teritoriul altui stat nu există pe plan internaţional norme unitare, de aplicabilitate generală.
Practica este unitară în sensul că străinii nu se pot bucura de drepturile politice, deci nu pot fi aleşi în organele de stat eligibile şi nu au drept de vot, nu pot fi numiţi în funcţii publice, civile sau militare şi nu sunt supuşi obligaţiei de efectuare a serviciului militar şi că aceştia trebuie să se bucure de drepturile civile necesare. Statele îşi pot rezerva, insă, dreptul de a restrânge aplicarea faţă de străini a unor drepturi civile prevăzute de legislaţia lor internă, în scopul protejării propriilor cetăţeni , iar pentru motive de securitate pot lua în ce-i priveşte pe străini unele măsuri restrictive, cum sunt: înregistrarea la organele de poliţie, prezentarea periodică la control, obligaţia obţinerii unei aprobări pentru deplasarea în teritoriu etc.
Străinii au obligaţia ca pe teritoriul statului în care se află să respecte legile şi celelalte reglementări, să fie loiali şi să nu înterprindă nici o acţiune împotriva statului respectiv.
Practica internaţională cunoaşte următoarele regimuri juridice ale străinilor:
a)Regimul naţional. Statele care au adoptat acest sistem de tratament recunosc străinilor pe teritoriul lor aceleaşi drepturi pe care le acordă propriilor cetăţeni în domeniul social, economic, cultural sau în cel al drepturilor civile, exceptându-i de la beneficiul drepturilor politice şi de la dreptul de a ocupa funcţii publice;
b)Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.Străinilor li se acordă, în baza unor tratate internaţionale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat cetăţenilor unui stat terţ pe teritoriul statului respectiv.
c)Regimul standardelor internaţionale,care presupune ca străinii să se bucure cel puţin de tratamentul minim ce se acordă pe plan internaţional unor asemenea persoane.
În prezent, legislaţia din majoritatea statelor lumii cuprinde un regim mixt de acordare a drepturilor străinilor, cu elemente din toate regimurile prezentate.
În România regimul străinilor este stabilit prin Legea nr.25/1969,dar se află în curs de adoptare o nouă lege.
Dreptul de azil
Potrivit dreptului internaţional dreptul de azil defineşte dreptul unui stat suveran de a aproba intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor sau urmăriţi în ţara lor pentru activităţi politice ori pentru concepţiiile lor care nu sunt în concordanţă cu regimul politic şi juridic intern al statului de origine.
O declaraţie a Adunării generate a O.N.U din 1967 referitore la dreptul de azil prevedea căorice persoană supusă persecuţiei în ţara sa are dreptul să ceară şi să se bucure de azil în alte ţări, cu excepţia persoanelor urmărite pentru infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor O.N.U.
Acordarea azilului implică pentru statul primitor dreptul de a refuza extrădarea persoanei în cauză.
În afara dreptului de azil pentru raţiunile menţionate, cunoscut şi ca azil politic sau azil teritorial, în practica unor state există şi azilul diplomatic.
Convenţia de la Havana din 1928 şi o altă convenţie încheiată la Caracas în 1954, ambele dintre statele sud-americane,prevăd posibilitatea ca statele respective să acorde refugiu în localurile ambasadelor lor din străinătate unor cetăţeni ai statului de reşedinţă persecutaţi pentru activităţile politice.
Majoritatea statelor nu recunosc azilul diplomatic, considerând că acesta aduce atingere suveranităţii lor, dar, în practică , mai ales în ultimii ani, datorită tulburărilor interne din unele state s-a acordat adăpost temporar în localurile ambasadelor unor persoane urmărite pentru motive politice şi care se aflau în pericol, sau în scopuri umanitare. Asemenea situaţii au fost şi în 1989, în perioada premergătoare răsturnării regimurilor dictoriale în Cehoslovacia şi R.D.G., iar ulterior în Albania.
Expulzarea
Este o măsură prin care un stat constrânge pe unul sau mai mulţi străini să părăsească teritoriul său în cel mai scurt timp.
Măsura se ia în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului, pentru raţiuni de securitate sau apărare a ordinii publice, ori pentru raţiuni politice, economice sau de altă natură.Statul care ia măsura expulzării nu este obligat să dea statului căruia-i aparţin străini explicaţii asupra motivelor care au determinat un asemenea act, dar o poate face din raţiuni de curtoazie.
Expulzarea nu este o sancţiune penală, ci o măsură de siguranţă cu caracter administrativ împotriva unor persoane care au devenit indezirabile în statul respectiv.De regulă o asemenea măsură se dispune de instanţele judiciare şi se execută de organele ordinii publice.
În principiu cetăţenii proprii nu pot fi expulzaţi, dar unele state au luat şi asemenea măsuri, în special cu privire la membrii unor familii regale.
Expulzarea diplomaţilor şi consulilor este condiţionată de declararea lor persoana non grata şi de refuzul acestora de a părăsi teritoriul statului de reşedinţă.
În ce priveşte condiţiile în care se poate face expulzarea există anumite limite.Astfel, dacă raţiuni imperioase de securitate nu se opun, celui expulzat trebuie să i se ofere posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale şi de a obţine o reexaminare a cazului său de către o autioritate competentă, conditiile expulzării să nu fie excesiv de drastice şi să se respecte în procesul expulzării drepturile elementare ale persoanei, cel expulzat să nu fie trimis într-o ţară sau un teritoriu în care existanţa sau libertatea sa ar fi ameninţate din diverse motive etc.
Extrădarea
Este actul prin care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea cercetării sau judecării acesteia pentru săvârşirea unei fapte penale sau a executării pedepsei, dacă a fost condamnată anterior de o instanţă de judecată.
Extrădarea unei persoane se face în cadrul asistenţei juridice in materie penală pe care statele se angajează să şi-o acorde în lupta pe care o duc împotriva infractorilor care trebuie să dea seamă în faţa justiţiei indiferent unde s-ar afla.
Actul de extrădare este un atribut al suveranităţii , în principiu statele fiind îndreptăţite să aprecieze dacă un asemenea act se impune ca necesar ori să-l refuze în caz contrar.
Dincolo de acest aspect de principiu, extrădarea se face in baza unor norme foarte precise prevăzute de convenţiile internaţionale bilaterale sau, în cazul unor crime internaţionale, şi in baza convenţiilor multilaterale prin care sunt incriminate asemenea fapte, iar lipsa acestora în temeiul legii interne a statului solicitat.
Extrădarea se poate acorda şi pe bază de reciprocitate in lipsa unor convenţii bilaterale speciale.
Potrivit reglementărilor internaţionale sau de drept intern, extrădarea se poate face pentru crimele împotrive păcii, crimele împotrive umanităţii sau crimele de război, precum şi pentru infracţiunile de drept comun.Nu pot fi extrădaţi autorii infracţiunilor politice, şi, în majoritatea statelor, cei care săvârşesc infracţiuni la ordinea şi disciplina militară.Nu pot fi , de asemenea, estrădaţi, cetăţenii proprii ai statului solicitat, deşi unele state admit o asemenea extrădare ( de exemplu S.U.A.,si Anglia).
Extrădarea poate fi cerută , în raport de situaţie, de statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea, ori pe teritoriul căruia s-au produs efectele feptei respective, de statul lezat prin infracţiunea săvârşită, ori de statul unde a fost prins infractorul.În general se dă preferinţă, în cazul mai multor cereri de extrădare, statului pe teritoriul căruia s-a săvârşit fapta, dar practica internaţională cunoaşte în această privinţă reguli şi soluţii deosebit de complexe şi neunitare.
Principalele condiţii de fond ale extrădării sunt: fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracţiune atât în legislaţia statului silicitant, cât şi în cea a statului solicitat (principiul dublei incriminări); persoana extrădată să nu fie judecată şi condamnată decât pentru infracţiunea pentru acre s-a cerut extrădarea (principiul specialităţii); fapta să aibă o anumită gravitate, concretizată într-un anumit minim de pedeapsă privativă de libertate prevăzut în legislaţia ambelor ţări; să nu fi intervenit prescripţia incriminării sau a executării pedepsei respective, sau o cauză care înlătură răspunderea penală; făptuitorul să nu mai fi fost condamnat sau să se fi dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru fapta pentru care se cere extrădarea.
Extrădarea se hotărăşte potrivit unor proceduri riguroase în care sunt implicate de regulă ministerele justiţiei şi organele judiciare ale statului, dar şi organele poliţieneşti şi misiunile diplomatice.
How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter
!-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!