Preşedintele american Woodrow Wilson, încă înainte de sfârşitul războiului, contestând conceptul echilibrului de forţe, propunea o nouă ordine mondială care să fie caracterizată prin democraţie, securitate colectivă şi autodeterminare iar toate aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi . Instrumentul stabilit să realizeze şi să menţină securitatea colectivă era Societatea Naţiunilor, care a funcţionat pe baza Pactului adoptat de Conferinţa de Pace, la 19 aprilie 1919. Acesta conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista statelor fondatoare şi a ţărilor invitate, iar referitor la scopul Societăţii Naţiunilor se preciza că acesta este dezvoltarea cooperării între naţiuni, garantarea păcii şi siguranţei, precum şi eliminarea războiului . La articolul 10 se stipula că statele membre au datoria să respecte şi să păstreze integritatea şi independenţa politică existentă împotriva oricăror agresiuni externe. Punctele de vedere divergente ale principalilor actori care au constituit Societatea Naţiunilor au determinat apariţia unor disfuncţionalităţi în îndeplinirea atribuţiilor ce-i reveneau. S.U.A. nu au ratificat actul fondator şi au încheiat pace separată cu ţările învinse. Faptul că două mari puteri, Germania şi Rusia, nu făceau parte din organizaţie, puneau sub semnul întrebării valabilitatea şi durabilitatea acesteia.
În perioada 1924-1929, s-au derulat o serie de programe pentru reconstrucţia economico-financiară a Austriei, Ungariei, Bulgariei, etc. şi au fost rezolvate aproximativ 18-20.000 de conflicte şi litigii privind delimitarea frontierelor, interpretarea tratatelor, diferendelor comerciale şi economice.
În pofida acestui curs favorabil, în scurt timp însă, vor apărea contradicţii în mod deosebit între Anglia şi Franţa. Anglia, spre exemplu, a dus o politică opusă Franţei în domeniul dezarmării şi a angajat tratative cu Germanania, impunând Franţei anumite sacrificii.
Atacarea Manciuriei, provincie chineză, de către armata japoneză, a scos în evidenţă neputinţa Societăţii Naţiunilor în problemele de securitate. Astfel, deşi protestul Chinei a fost luat în calcul şi analizat în cadrul Societăţii Naţiunilor, s-a constatat că, de fapt, nu există nici o posibilitate concretă de a sancţiona statul agresor, majoritatea ţărilor fiind în relaţii comerciale avansate cu Japonia, nu acceptau nici măcar anumite restricţii economice.
De asemenea, când Italia a atacat Etiopia, deşi Anglia s-a pronunţat ferm pentru menţinerea securităţii colective şi a propus aplicarea de sancţiuni severe agresorului, practic nu s-a putut face nimic, Mussolini continuându-şi campania militară.
Declaraţia solemnă a reprezentanţilor la cel mai înalt nivel ai Angliei, Franţei şi Italiei de la Stressa din aprilie 1935 şi hotărârea acestora de a menţine sistemul de tratate creat după primul război mondial s-au dovedit a fi doar simple vorbe, deoarece Germania era hotărâtă să schimbe ierarhiile din Europa.
Profitând de neputinţa Societăţii Naţiunilor de a acţiona împotriva Italiei, Hitler ordonă la 7 martie 1936 ocuparea zonei demilitarizate renane deşi potrivit Tratatului de la Versailles şi a Înţelegerii de la Locarno trupele germane nu aveau dreptul să intre în Renania sau mai aproape de 50 km de această zonă. Convocat, Consiliul Ligii Naţiunilor deşi a constatat încălcarea tratatelor de către Germania, a hotărât invitarea lui Hitler pentru a negocia o nouă formulă pentru securitatea europeană. Răspunsul insolent al lui Hitler că nu avea nici un fel de pretenţii teritoriale în Europa, era în vădită contradicţie cu acţiunile politice şi militare ale celui de-al treilea Reich .
Lipsa unui sistem economic viabil a determinat o serie de contradicţii şi în acest domeniu, care coroborate cu cele din zona politică a slăbit şi în final a prăbuşit securitatea colectivă. Criza economică din ’29-33 a generat prăbuşirea sistemului monetar internaţional corespunzător acelei perioade şi a cooperării economice internaţionale.
Sistemul economic internaţional era definit printr-o politică naţională ce proteja producătorii autohtoni şi subordonarea economiei scopurilor politicii externe.
Lovitura de graţie dată securităţii colective a fost ocuparea de către Germania a regiunii sudete din Cehoslovacia. Marile democraţii occidentale au semnat acordul de la München din 1938, cu speranţa că este ultimul act care validează statutul Germaniei şi se evita astfel un conflict major în Europa.
Strategia Marii Britanii şi Franţei, faţă de acţiunile Germaniei, a fost o serie de concesii şi compromisuri, care nu au făcut altceva decât să amâne declanşarea războiului.
Nu s-a reuşit de către cei care au promovat idealismul, ca mod de abordarea a relaţiilor internaţionale, să se sesizeze faptul că sursele principale ale acţiunii statului şi comportamentului său se regăsesc în sfera consideraţiilor referitoare la putere şi la interes naţional şi mai puţin în cea a eticii şi a universalismulu