Reprezentanţii realismului tradiţionalist s-a opus în cadrul celei de-a doua dezbateri, celor două modole, teoria sistemelor şi teoria economică, prin care se încerca transformarea ştiinţifică a domeniului relaţiilor internaţionale. Critica viza două concepte forte importante, balanţa puterii ca o constrângere obiectivă şi interesul naţional ca principală bază a politicii externe. Deşi toţi realiştii sunt de acord că termenul de balanţă a puterii este o realitate de necontestat a relaţiilor internaţionale, nu toţi sunt unanimi în privinţa semnificaţiei. Morgenthau de pildă, dă mai multe sensuri termenului de balanţă a puterii: o politică direcţionată spre o stare de lucruri clar definită, o distribuţie aproximativ egală a puterii, orice fel de distribuţie a puterii şi o lege universală. Alţi doi cercetători realişti, Ernst Haas şi Inis Claude, în funcţie de întrebuinţarea conceptului de balanţă a puterii, identifică o semnificaţie descriptivă când este vorba de o situaţie şi prescriptivă când este vorba de politică. Când termenul este folosit ca un concept teoretic are o semnificaţie analitică, iar în momentul în care toate aceste trei semnificaţii, descriere, analiză, prescripţie au legătură între ele, devine o categorie ideologică. Până la urmă, Morgenthau plecând de la ideea că balanţa puterii reprezintă o lege universală a domeniului relaţiilor internaţionale, dă următoarea definiţie acestui termen: “Aspiraţia spre putere a unora dintre naţiuni, fiecare încercând fie să menţină, fie să răstoarne starea de fapt, conduce la necesitatea unei constelaţii numită balanţă a puterii şi a unor politici care să-şi propună să o păstreze … balanţa internaţională a puterii este doar o manifestare particulară a unui principiu social general, căruia toate societăţile alcătuite din mai multe unităţi autonome îi datorează autonomia părţilor lor componente”13.
Criticii lui Morgenthau, în mod deosebit Inis Claude, arată că folosirea conceptului de balanţă a puterii în sensul de echilibru este greşită. Este dată ca exemplu politica Angliei din secolul al XIX-lea care avea semnificaţia de balanţă doar pe continent, deoarece politica externă britanică putea interveni oricând pentru a opri orice veleităţi de independenţă de pe continent. În situaţia însă când Germania a devenit suficient de puternică pentru a-şi depăşi adversarii continentali, inclusiv Marea Britanie, atunci politica balanţei a eşuat.
În consecinţă, în pofida disputelor pe marginea mai ales a semnificaţiei, balanţa puterii reprezintă o lege importantă a disciplinei relaţiilor internaţionale, a cărei acţiune explică comportamentul actorilor de pe scena politică internaţională.
Realiştii clasici au criticat, de asemenea, şi abordările ştiinţifice conform cărora piaţa şi echilibrul ei corespund echilibrului puterii. Raymond Aron a fost cel care a atacat în mod explicit orice analogie cu economia. Unul din argumentele utilizate de R.Aron este faptul că puterea nu este fungibilă, aşa cum sunt banii. Termenul de fungibilitate exprimă de fapt, ideea că un bun mobil, poate fi înlocuit ad-hoc cu altul din aceeaşi clasă. Bunurile înlocuibile sunt universal aplicabile şi convenabile, spre deosebire de cele care îşi menţin valoarea doar într-un context specific. Această apreciere variabilă pentru rolul banilor în economia de piaţă, nu se poate compara cu rolul puterii în domeniul relaţiilor internaţionale. Aceasta pentru că o putere decisivă într-o anumită împrejurare, nu poate fi convertibilă în alt context. Este greu de imaginat că o ameninţare nucleară poate fi folosită pentru a obliga un alt stat să parafeze o convenţie pentru protecţia mediului. De asemenea, Aron arată că din moment ce puterea este un scop al politicii externe, ea nu poate fi egală cu impulsul primar de supravieţuire. La fel, nici distribuţia puterii nu înseamnă o singură schemă de comportament al statului. Prin urmare, nici distribuţia puterii, nici impulsul individual de supravieţuire, nu sunt suficiente pentru a explica modul de funcţionare şi evoluţie a sistemului internaţional14.
În final Aron, conchide că nu există nici o teorie a relaţiilor internaţionale care să poată fi fundamentată prin analogie cu economia neoclasică.
Consecinţa majoră a celei de-a doua dezbateri a fost divizarea realismului în trei zone importante: o zonă a reprezentanţilor abordării ştiinţifice, care se orientau tot mai mult către teoria economică, a doua zonă era reprezentată de curentul tradiţionalist, ai căror exponenţi era, în mod deosebit din şcoala engleză a relaţiilor internaţionale, care studiau această disciplină ca istorie a societăţii internaţionale şi o a treia zonă care constituie orientarea de mijloc, a sociologiei istoriei, o orientare care evita istoria diplomatică şi teoria ştiinţifică, dar folosea drept sursă de documentare teoria normativă şi sociologia lui Weber.