Cu toate că nu exista o tradiţie istorică locală de război interetnic, începând cu 1947 – 1948, arabii şi israelienii au încrucişat armele decenii de-a rândul pe un spaţiu de aproximativ 120 000 km2 (inclusiv Peninsula Sinai şi Liban). Cauzele, scopurile şi obiec­tivele confruntărilor militare sunt atât locale cât şi regionale, raţionale sau iraţionale. Arabii, indiferent de orientare politică, n-au acceptat existenţa unui stat israelian pe un „pământ sfânt”. Israelienii nu puteau renunţa la un drept firesc şi la o întreagă moştenire a „statalităţii antice şi biblice”. Războiul le-a marcat adânc istoria recentă şi psihologia. Astăzi, ambele popoare par să fi ajuns în pragul unei păci mult aşteptate de comunitatea internaţională. Un război de deşert, vechi de 57 de ani .La29 noiembrie 1947, Adunarea Generală ONU hotăra încetarea mandatului britanic în Palestina şi înfiinţarea unui stat arab şi a unui stat israelian. Liga Arabă (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Irak, Arabia Saudită) a refuzat, însă, să recunoască legitimitatea rezoluţiei forului internaţional. În aceste condiţii, autorităţile evreieşti au proclamat independenţa statului Israel, la 14 mai 1948. Ca efect, a izbucnit un prim război israeliano-arab (1948 – 1949), ce s-a încheiat cu o „neaşteptată şi categorică victorie” a Israelului; în cursul luptelor, teritoriul viitorului stat palestinian a fost ocupat de israelieni şi iordanieni (Israelul ia sub control 6 700 km2 din Teritoriile Pales­ti­niene, iar Iordania, estul Palestinei „bri­tanice”). Parte din populaţia palestiniană s-a refugiat în ţările arabe vecine, mai ales în Iordania şi Liban. Statele beligerante au semnat doar armistiţii (1949), aşa încât s-a luat doar o „pauză în război”. Au urmat conflictele din 1956, 1967 şi 1973.Prin Războiul de 6 zile din iunie 1967 – provocat de vecinii arabi – Israelul a ocupat Peninsula Sinai, Cisiordania, Înălţimile Golan şi Ierusalimul de Est. Pe fundalul răz­boiului civil din Liban, forţe de elită israe­liene au pătruns în această ţară (6 iunie 1982), au decimat bazele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (înfiinţată în 1964) din sud şi centru şi marile unităţi siriene din Valea Bekaa; între 26 iunie – 3 septembrie 1982, Beirutul a fost pentru scurt timp supus unei blocade complete. În final, israelienii s-au retras, sirienii preluând controlul Libanului şi impunând un regim favorabil Damascului (150 000 creştini s-au refugiat în exterior).După ce Egiptul a încheiat pacea cu Israelul (1979) şi a recuperat Sinaiul, a venit rândul palestinienilor să intre masiv în luptă în prima linie, pe propriul lor teritoriu. În Cisiordania şi Fâşia Gaza s-a aprins, din 1987, Intifada (revolta populară a palesti­nienilor), combinată cu un adevărat „război de gherilă” susţinut de la bazele din Liban şi Siria. Iordania a semnat pacea cu Israelul în 1994. Structura politico – militară israeliană s-a adaptat totuşi prompt acţiu­nilor de „insubordonare civilă violentă”, ghe­rilă şi antigherilă (1987 – 2004). Libanul, Siria şi parţial Iordania au continuat să alimenteze rezistenţa anti-israeliană, un rol tot mai evident revenind şi grupurilor Hezbollah, agreate şi de conducerea islamică de la Teheran. Abia sfârşitul anului 2004 deschi­dea perspective încurajatoare pentru înce­tarea „războiului arabo – israelian” izbucnit în 1948.