APPLY FOR THIS OPPORTUNITY!
Or, know someone who would be a perfect fit? Let them know!
Share / Like / Tag a friend in a post or comment!
To complete application process efficiently and successfully, you must read the Application Instructions carefully before/during application process.
1. Necesitatea unei jurisdicţii penale internaţionale. Dreptul penal internaţional a cunoscut până în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenţii internaţionale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind şi dispoziţii cu caracter penal pentru sancţionarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenţii cu caracter pur penal de incriminare şi sancţionare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.
În plan jurisdicţional, al creării unor instituţii judiciare internaţionale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puţine.
În lipsa unei asemenea jurisdicţii penale, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continuă să fie realizată, cu unele excepţii limitate şi conjuncturale, în cadru naţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat.
Convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracţiuni şi să-i pedepsească indiferent de cetăţenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum şi să coopereze între ele, astfel ca aceştia să nu rămână nepedepsiţi, ele exercitând în acest mod, o competenţă universală cu caracter alternativ.
Convenţiile internaţionale respective nu stabilesc, însă, şi reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziţii destul de sumare referitoare la obligaţia respectării de către instanţele judecătoreşti naţionale a garanţiilor procesuale general recunoscute şi comune legislaţiei penale a statelor civilizate.
În baza convenţiilor internaţionale care asigură protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părţi s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracţiunilor grave, cu caracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul acestora.
Astfel, Convenţiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenţiei I, art. 50 al Convenţiei a II-a, art. 105-108 şi 129 ale Convenţiei a III-a şi art. 146 al Convenţiei a IV-a), Protocolul I adiţional la aceste convenţii , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca şi Convenţia de la Geneva din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impunstatelor semnatare, între altele, trei categorii de obligaţii: de a incrimina în legislaţia naţională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancţiona persoanele care comit infracţiuni de această natură şi de a asigura anumite garanţii de ordin procedural pentru inculpaţi referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.
Asemenea obligaţii sunt asumate de către statele părţi şi în cuprinsul convenţiilor referitoare la reprimarea altor infracţiuni internaţionale, cum ar fi genocidul (art. V al Convenţiei din 1948), terorismul (art. 1 al Conventiei din 1937), traficul de stupefiante (art. 36 al Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.
Sancţionarea potrivit jurisdicţiilor naţionale a infracţiunilor incriminate prin convenţii internaţionale constituie o modalitate juridică necesară, dar nu suficientă. Practica a dovedit că lipsa unei jurisdicţii internaţionale permanentă şi imparţială, competentă să judece toate infracţiunile cu caracter internaţional, astfel cum acestea sunt definite şi caracterizate prin convenţiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internaţional actual, cu consecinţe defavorabile pentru comunitatea internaţională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracţional şi de a sancţiona pe cei ce încalcă legalitatea internaţională.
Dacă în cazul infracţiunile săvârşite de către persoane particulare acest inconvenient este în mare măsură limitat prin formele de colaborare internaţională instituţionalizate în cuprinsul convenţiilor (asistenţa judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în prinderea infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra păcii, împotriva umanităţii şi de război), care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internaţional, posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naţionale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea infracţiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor.
Ideea creării unui tribunal penal internaţional care să fie competent a judeca infracţiunile comise prin încălcare normelor de drept internaţional datează încă din secolul al XIX-lea, iar tentativele de materializare au început a se face după primul război mondial, în cadrul Societăţii Naţiunilor, susţinute fiind şi de înalte foruri ale ştiinţei juridice, în special de Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal, o contribuţie importantă având în cadrul acestora românul Vespasian V. Pella, şi au fost continuate apoi în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, începând cu anul 1950.
Convenţii internaţionale importante privind incriminarea unor fapte grave cum sunt cele referitoare la terorism (1937), genocid (1948) şi apartheid (1973), prevedeau că judecarea faptelor de acest gen să se facă nu numai de către instanţele naţionale, ci şi de către o curte sau un tribunal penal internaţional, dar proiectele întocmite nu au putut să fie finalizate.
În lipsa unui tribunal internaţional cu competenţă universală, unele nevoi presante şi punctuale au fost satisfăcute prin înfiinţarea de tribunale penale ad-hoc.
În 1945 s-au constituit tribunalele militare internaţionale de la Nürenberg şi Tokio, care au judecat pe principalii vinovaţi de declanşarea şi purtarea celui de-al doilea război mondial, iar mai târziu s-au înfiinţat Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi cel pentru Ruanda, astăzi în funcţiune.
Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost infiinţat în 1993 pentru pedepsirea persoanelor responsabile de violări grave ale dreptului umanitar, comise pe teritoriul acestei ţări, începând cu 1 ianuarie 1991, iar Tribunalul Internaţional pentru Ruanda a fost înfiinţat în 1994, având drept sarcină pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi vinovaţi de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriile statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994. Ambele tribunale internaţionale au fost constituite în baza unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate al O.N.U.
2. Curtea penală internaţională
Retrospectivă şi viitor
Secolul XXI e marcat puternic în anul său de debut de apocalipticul 11 septembrie 2001.
Atunci, în acea zi atât de dramatică şi de crucială a istoriei contemporane Statele Unite ale Americii, simbolul democraţiei siguranţei şi civilizaţiei umanităţii s-au clătinat, dar nu s-au prăbuşit.
Terorismul, acest flagel ce parcă astăzi “stăpâneşte” omenirea, a lovit neaşteptat America şi prin ea, întreaga lume civilizată, cu o forţă şi o cruzime cutremurătoare. Pentru astfel de crime colective, odioase şi barbare, teroriştii trebuie să răspundă în faţa justiţiei.
Cum într-o ţară sunt săvârşite actele teroriste, iar într-o altă ţară se exercită comanda acestor acte, la care se adaugă şi faptul că o altă ţară îi finanţează pe terorişti şi într-o altă ţară se refugiază teroriştii, o justiţie internă în faţa acestor cazuri este neputincioasă.
Numai o justiţie internaţională penală poate fi instrumentul juridic de reprimare şi pedepsire a acestor acte şi atacuri teroriste. Iată, poate, argumentul “forte” ce va călăuzi viitorul justiţiei penale internaţionale.
Dar pentru a întrezări şi a circumscrie traiectoriile generale ale acestui viitor e absolut necesar să aruncăm, cel puţin o privire sumară spre trecut. Privirea retrospectivă va fi structurată în esenţă pe trei perioade şi anume:
A. Justiţia internaţională penală pană la finele celui de-al doilea război mondial;
B. De la Nürnberg la Haga;
C. Curtea penală internaţională.
A. În cadrul privirii retrospective vizând prima perioadă enunţată şi anume până la finele celui de-al doilea război mondial vor fi avute în vedere în principal trei planuri:
1.Proiecte de creare a unor instanţe internaţionale penale.
2.Realităţi.
3.Idei de esenţă subsumate acestor proiecte şi realităţi.
Analizand aceste planuri evidenţiem următoarele:
1. În legătură cu proiectele de creare a unor instanţe internaţionale penale:
¨ Primul proiect a aparţinut juristului elveţian Gustav Moynier care a conceput în anul 1872 organizarea unei “Jurisdicţii criminale internaţionale”.
¨ Convenţia de la Haga, din 1907 este un prim act de rezonanţă internaţională prin care s-a încercat instituirea unei Curţi internaţionale de prize maritime.
¨ Tratatul de la Versailles încheiat la finele primului război mondial în 1919 este tratatul care prevedea în articolul 227 constituirea unui tribunal special pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei învinsă în război dar împăratul n-a fost judecat pentru că Olanda – unde se refugiase – nu l-a extrădat.
¨ În anul 1920 în cadrul Societăţii Naţiunilor se propunea întocmirea unui proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională separată de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.
¨ În anul 1928 reputatul jurist roman Vespasian Pella ca preşedinte al Asociaţiei internaţionale de drept penal întocmea un proiect de Statut ce prevedea crearea unei Camere criminale în sanul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională.
¨ În anul 1935 Vespasian Pella întocmea şi planul unui cod represiv mondial ce includea şi proiectul de Statut din anul 1928.
¨ La 16 noiembrie 1937 o dată cu Convenţia asupra prevenirii şi reprimării terorismului a fost adoptată “Convenţia pentru crearea unei Curţi penale internaţionale”, ca o reacţie a actului de terorism internaţional ce a afectat şi a zguduit comunitatea internaţională şi anume atentatul de la Marsilia în care a fost ucis regele Alexandru al Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei Louis Barthou. Deşi semnată de 24 de state, Convenţia pentru crearea unei Curţi penale internaţionale n-a intrat în vigoare, procedurile de ratificare fiind împiedicate de declanşarea celui de-al doilea război mondial.
2. Cu referire la realităţi, mai exact, la înfiinţarea efectivă a instanţelor internaţionale penale:
Proiectele de realizare a unor instanţe internaţionale penale au devenit realitate la finele celui de-al doilea război mondial. Au fost instituite în 1945 pentru a judeca pe responsabilii celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii:
– Tribunalul militar internaţional de la Nurnberg creat de puterile victorioase în urma “Acordului privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei” din 8 august 1945 care să judece pe criminalii de război nazişti ale căror crime erau fără localizare geografică precisă. Acest tribunal a condamnat la moarte 12 persoane, la muncă silnică pe viaţă 3 persoane, la închisoare între 10 şi 20 de ani 4 persoane, iar în privinţa a 3 inculpaţi s-a dispus achitarea.
– Tribunalul internaţional penal Tokio creat în condiţii istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de la Nurnberg ce a fost convenit în cuprinsul “Declaraţiei de la Postdam” din 26 iulie 1945 semnate de S.U.A., Marea Britanie şi China, acest tribunal fiind cadrul juridic necesar pentru a pedepsi pe militanţii japonezi răpunzători de crimele comise în Extremul Orient. A condamnat la moarte 7 persoane, la închisoare pe viaţă 11 persoane iar la detenţie pe viaţă 7 persoane.
3. În ceea ce priveşte ideile de esenţă subsumate acestor proiecte şi realităţi privind fiinţarea de instanţe internaţionale penale:
¨ Proiectele precum şi funcţionarea efectivă a celor două instanţe penale internaţionale de la finele celui de-al doilea război mondial vizau numai crimele internaţionale, crimele cele mai grave a căror distincţie şi specificitate era dată de lezarea valorilor supreme ale comunităţii internaţionale – pacea şi securitatea – şi nu de vreun element de extraneitate al vreunei crime ce ar aparţine unui drept naţional.
¨ Din punct de vedere al competenţei “ratione materiae”, astfel de crime ce afectau grav pacea şi securitatea internaţională, ce puteau fi judecate de instanţele internaţionale penale propuse sau create erau într-un plan mai general: crimele de război, crimele contra păcii – în special agresiunea – sau crimele contra umanităţii, dintre care se poate detaşa nu numai ca rezonanţă dar şi ca actualitate genocidul şi terorismul.
¨ Privit prim prisma competenţei “ratione personae” era vizată responsabilitatea penală individuală – departe de orice protecţie a actului de stat sau a ordinului ierarhic – în principiu a elitei puterii, a guvernanţilor aflaţi la putere sau a responsabililor aflaţi în etajele imediate ale ierarhiei puterii, care trebuiau să conştientizeze că este sau urma să fie o lege şi pentru ei, şi mai presus de ei, care să antreneze o atare răspundere penală.
¨ Deşi s-a militat în toate proiectele pentru instituirea unei instanţe internaţionale permanente, în realitate, astfel de instanţe cum au fost tribunalele de la Nurnberg şi Tokio au fost înfiinţate ad-hoc, în urma războiului ele avand numai un caracter temporar.
¨ Fiind o justiţie dictată de învingători învinşilor, o atare justiţie purta firesc cu ea trăsături evidente de partizanat ce afectau profund esenţa actului de justiţie fie el intern sau internaţional care se defineşte în primul rand prin echidistanţă şi imparţialitate.
¨ Pornind de la această idee se naşte legitima întrebare: oare ruşii n-au săvarşit crime de război sau crime împotriva umanităţii cand în timpul războiului au distrus oraşe întregi precum Dresda sau Koln-ul sau americanii atunci cand au aruncat cea mai cumplită bombă, bomba atomică asupra aşezărilor civile din oraşele japoneze de cea mai tristă şi dramatică faimă Hiroshima şi Nagasaki? Cine i-a judecat pe învingătorii din război? Răspunsul e atat de simplu şi de scurt: nimeni!
B. De la Nurnberg la Haga.
Cum o justiţie intenaţională penală temporară îşi avea limitele sale – şi experienţa trăită la tribunalele internaţionale de la Nurnberg şi Tokio o demonstra cu prisosinţă – comunitatea internaţională după război devenea preocupată din ce în ce mai mult pentru instituirea unei jurisdicţii internaţionale penale cu caracter permanent.
În acest sens Organizaţia Naţiunilor Unite, cea mai reprezentativă organizaţie mondială înfiinţată imediat după finele celui de-al doilea război mondial a însărcinat organismul său specializat, Comisia de drept internaţional să redacteze în paralel două proiecte şi anume: Proiectul unei jurisdicţii criminale internaţionale şi Proiectul unui cod al crimelor contra păcii şi securităţii umanităţii.
Deşi aceste proiecte au fost elaborate de această Comisie în anul 1953 şi 1954 totuşi abordarea lor a trecut tot timpul pe plan secundar pe agenda O.N.U., dezbaterea lor fiinf amanată “sine die”.
A trebuit să treacă aproape cincizeci de ani, să vină momentul istoric de mare răscruce al anului 1989 cand, în această zonă atat de explozivă a Balcanilor a izbucnit sangerosul conflict din Iugoslavia.
S-au comis crime, s-au comis atrocităţi de o parte şi de alta şi, din nou, comunitatea internaţională n-avea instrumentul judiciar penal internaţional oportun şi necesar prin care să judece guvernanţii ce au săvarşit sau ordonat astfel de crime ce au afectat grav pacea şi securitatea internaţională. Pentru crearea unui asemenea instrument juridic, mai exact, pentrru crearea unei instanţe internaţionale penale, de această dată, Organizaţia Naţiunilor Unite a hotărat să meargă pe două drumuri paralele: unul pentru înfiinţarea unei instanţe internaţionale penale permanente – prin rezoluţia numărul 4733 din 25 noiembrie 1992 a O.N.U. – iar altul pentru înfiinţarea unor instanţe internaţionale ad-hoc, temporare numai pentru conflictul din Iugoslavia.
Această ultimă instanţă intitulată Tribunalul Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie a fost înfiinţată de Consiliul de Securitate al O.N.U. care a decis prin rezoluţia nr. 808 din 22 februarie 1993 şi prin rezoluţia nr. 827 din 25 mai 1993 “stabilirea unui tribunal internaţional pentru scopul unic de a pedepsi persoanele responsabile de violări grave ale dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 şi o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliul de Securitate la restabilirea păcii” aşa cum rezultă expres din titlul celei de-a doua rezoluţii a Consiliului de Securitate al O.N.U. enunţată mai sus. Sediul acestui tribunal s-a dispus a fi la Haga.
Tot în această perioadă Consiliul de Securitate al O.N.U. prin rezoluţia nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a înfiinţat o altă instanţă similară cu Tribunalul internaţional penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie şi anume Tribunalul internaţional pentru Ruanda.
· Critici privind legitimitatea Tribunalului internaţional penal pentru fosta Iugoslavie:
¨ Invocarea în crearea tribunalului a capitolului VII din Carta O.N.U. intitulat “Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune” nu îndrituieşte prin prevederile articolelor cuprinse în acest capitol, nici cel puţin indirect, că se impune înfiinţarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a unui organism judiciar ca măsură – care nu implică folosirea forţei armate potrivit art. 41 din Carta O.N.U. – necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.
¨ Un alt temei invocat în legitimitatea acestui tribunal a fost prevederea art. 29 din Carta O.N.U. conform căruia Consiliul de Securitate poate înfiinţa organele subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Dar acest temei nu poate subzista cel puţin pentru următoarele două considerente:
– din practica de peste o jumătate de secol a O.N.U. rezultă că au fost create numeroase şi variate organe subsidiare – comitete, comisii, misiuni etc. – dar printre acestea nu s-a găsit niciodată instituirea vreunei jurisdicţii.
– dacă e creaţia unui organism politic cum e Consiliul de Securitate atunci înseamnă că justiţia e dependentă exclusiv de organismul politic ce a înfiinţat-o sădind, în consecinţă, neîncrederea statelor într-o atare justiţie.
¨ Este anormal, atipic pentru o jurisdicţie ca adoptarea şi modificarea regulilor de procedură aplicabile tribunalului pentru fosta Iugoslavie de la Haga să fie atributul chiar al judecătorilor ce compun această instanţă.
Sunt poziţii critice – mai pot fi invocate şi altele – care conferă suport atitudinii de contestare a legitimităţii acestui tribunal de principalul responsabil de crimele şi atrocităţile comise în Iugoslavia, fostul preşedinte Slobodan Miloşevici, în prezent inculpat la Tribunalul Internaţional Penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie.
Este şi la Haga ca şi la Nurnberg justiţia învinşilor dictată de învingători?
Mă întreb, de asemenea: organizaţia N.A.T.O. prin factorii ei responsabili n-a săvârşit nici o crimă pentru aşa-zisele pagube “colaterale” soldate cu numeroase victime din rândul civililor?
Dar, dacă Slobodan Miloşevici a fost deferit justiţiei internaţionale penale de chiar statul său, atunci asumarea acestei justiţii de către Iugoslavia înseamnă asumarea acestei justiţii şi de către fostul lider al Iugoslaviei.
Sunt multe limite ale acestui Tribunal pentru fosta Iugoslavie ca şi cele vizând Tribunalele de la Nurnberg şi Tokio, toate fiind circumscrise de altfel de limitele fireşti ale unei justiţii temporare ad-hoc.
De aceea celălat drum ales de O.N.U. pentru o justiţie permanentă e mult mai sigur, e mult mai bun.
Astăzi Curtea Penală Internaţională ca instanţă internaţională penală permanentă a devenit realitate. În ce condiţii a fost creată, care este viitorul ei confundat cu cel al justiţiei penale internaţionale, iată cateva întrebări la care încercăm să răspundem mai jos.
C. Curtea penală internaţională.
Curtea penală internaţională a devenit realitate după anul de graţie al istoriei 1989, demersurile pentru crearea unei astfel de instanţe internaţionale penale permanente fiind începute în anul 1992 – cum se arăta mai înainte – de către Comisia de drept internaţional a O.N.U.
Aceste demersuri au fost împlinite la Conferinţa diplomatică a plenipotenţialilor Naţiunilor Unite asupra înfiinţării unei Curţi penale internaţionale desfăşurată la Roma în perioada 15 iunie – 17 iulie 1998 cand a fost adoptat Statutul de la Roma al Curţii penale internaţionale.
Din 148 de state prezente la vot au votat 120 de state – printre care şi Romania – 7 au fost împotrivă şi 21 s-au abţinut.
A învins la Roma viziunea modernă, actuală că într-o lume globală trebuie să prevaleze convenţia internaţională faţă de dreptul intern în detrimentul unei viziuni autarhice ce punea accent pe prerogativele suverane ale statului mai ales într-un domeniu pe atat de sensibil pe atat de conservator cum este cel al justiţiei.
O atare poziţie a avut-o fără rezerve şi România care nu numai că a semnat Statutul de la Roma dar în prima parte a anului 2002 în martie România a ratificat acest Statut – a se vedea Legea nr. 111/ 2002 pentru ratificarea acestui Statut – răspunzând astfel generos, în timp, ilustrului ei înaintaş Vespasian Pella, cel care a aruncat “scânteia creatoare” a unei astfel de justiţii internaţionale penale.
Şi totuşi, orice început, fie el al unei justiţii internaţionale penale îşi are limitele sale, cum ar fi:
¨ Deşi Curtea se declară competentă în art. 5 din Statut asupra crimei de genocid, crimelor împotriva umanităţii, crimelor de război şi crimelor de agresiune, în privinţa crimei de agresiune – care se află la originea oricărei crime de război – aceasta nu poate fi instrumentată decât după definirea ei şi după acceptarea ei ca amendament. Dacă se ia în considerare că orice amendament nu poate fi propus înainte de 7 ani de la data intrării în vigoare a statutului şi care la randul său trebuie să fie ratificat de către state, atunci este clar, că numai peste cel puţin 7-8 ani o atare crimă internaţională poate fi instrumentată.
¨ Mai mult, conform art. 12 din Statut tot pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului statele părţi pot să declare că nu acceptă jurisdicţia Curţii în privinţa crimei de război – cele mai frecvente şi barbare dintr-o atare perioadă de conflict – când se presupune că o astfel de crimă a fost comisă pe teritoriul său de cetăţenii săi.
¨ Acest Statut deja aprobat nu este suficient şi trebuie completat de un Proiect de reguli de procedură şi probaţiune şi un altul pentru “definirea Elementelor crimelor”.
¨ Interesant de subliniat că în Statut nu a fost calificată ca “armă criminală” interzisă de dreptul internaţional bomba atomică, dar paradoxal a fost incriminat glonţul “dum-dum”.
¨ În fine, interesant de menţionat este faptul că nu au fost incluse în statut crimele atât de grave ale omenirii actuale: traficul ilicit de droguri şi terorismul.
În legătură cu terorismul de precizat că nici de această dată o crimă ce înfioară groaznic comunitatea internaţională nu şi-a găsit cadrul juridic procesual concret de instrumentare şi judecare.
Alt cadru mai potrivit şi mai eficient decât sub emblema O.N.U., în opinia noastră, nu poate fi şi, cum Curtea penală internaţională a fost înfiinţată sub egida O.N.U., în cadrul acestei Curţi, sub jurisdicţia acesteia terorismul poate să fie judecat.
De altfel, la Haga în cadrul Curţii penale internaţionale în acest for juridic de mare amplitudine şi rezonanţă se pot concentra şi totodată se pot soluţiona cauzele penale internaţionale având ca obiect crimele cele mai grave prin care sunt lezate şi atacate valorile supreme ale comunităţii internaţionale pacea şi securitatea.
Războiul mondial împotriva terorismului a fost declanşat. Statele Unite ale Americii au fost lovite din plin şi în consecinţă riposta este oportună şi necesară. Până la urmă teroriştii – cei mai mulţi dintre ei – vor fi prinşi şi deferiţi justiţiei.
Curtea penală internaţională poate oferi cadrul procesual juridic al unei justiţii penale internaţionale eficiente privind tragerea la răspundere penală a autorilor actelor de terorism.
De aceea e necesar ca această Curte penală internaţională să nu rămână numai un reper al trecutului ci trebuie să se proiecteze cu putere în viitor.
Există totuşi o rezervă ce strecoară o anume îndoială: de ce nu se schimbă mentalitatea americană? De ce soldatul american se supune, numai şi numai, unei justiţii americane şi nu internaţionale?
Există o luptă comună, un front comun împotriva terorismului şi, în consecinţă, trebuie să fie şi o justiţie comună neselectivă căreia să i se supună atat cetăţeanul european cat şi cetăţeanul american.
Din păcate Statele Unite ale Americii au fost printre cele 7 ţări – din 148 – care au votat contra Statutului Curţii penale internaţionale.
Mai mult, o dată adoptat Statutul, Statele Unite ale Americii au semnat Tratatul pe 31 decembrie 2000 dar acesta nu a fost ratificat de parlamentarii americani deşi aliaţi Statelor Unite cum ar fi Marea Britanie, Germania, Franţa au ratificat acest Tratat.
De asemenea, în luna mai 2002 Statele Unite s-au retras din Tratatul care a creat această Curte renunţând la angajamentul pe care şi l-au luat de a nu face nimic pentru a afecta “scopul şi obiectivele Tratatului”.
Şi totuşi terorismul a declanşat multe şi profunde mutaţii, atâtea şi atâtea atitudini, alianţe care păreau imposibile odată au devenit realitate şi în acest context, de ce oare nu s-ar declanşa şi o schimbare fundamentală în optica americană privind justiţia internaţională?
Astfel, de ce oare SUA n-ar renunţa la politica sa actuală de a încheia cu fiecare stat tratate bilaterale prin care militarii săi să fie scoşi de sub jurisdicţia unei instanţe internaţionale penale şi supuşi numai unei justiţii americane?
Războiul împotriva terorismului a fost declanşat. Afganistanul a fost o ţintă, Irakul este astăzi altă ţintă şi în mod, sigur vor urma şi altele. America împreună cu întreaga comunitate internaţională a pornit la o luptă de durată împotriva terorismului.
În acest front comun trebuie să fie însă şi o justiţie comună.
“Nimeni nu este mai presus de lege” proclamă un dicton românesc constituţional. De ce n-ar fi şi universal?
Numai pornind de la acest principiu sfânt, pe cât de vechi, pe atât de actual – o justiţie egală într-o lume inegală – se poate da coeziune, substanţă şi fermitate luptei în războiul antiterorist declanşat la scară planetară.
Numai în acest mod justiţia penală internaţională îşi va găsi forţa şi ecoul reverberat în timp de al său trecut.
How to Stop Missing Deadlines? Follow our Facebook Page and Twitter
!-Jobs, internships, scholarships, Conferences, Trainings are published every day!